Privitor (de Andrea Gavriliu) e un spectacol de teatru fizic, neobișnuit pentru spectatorii care merg la piese montate clasic, oarecum static, în care actorii se limitează și sunt limitați la mișcări stânga-dreapta sau din fața scenei către spate și înapoi.
Decorul Privitorului este format din scaune aranjate în oglindă cu scaunele din sala de teatru, un mini amfiteatru în fața altuia. Actorii sunt îmbrăcați în diverse tonuri de portocaliu și galben, la fel toate accesoriile lor. Muzica este compusă de Mihai Dobre (pe scurt - de la Șuie Paparude), iar scenografia e realizată de Andreea Săndulescu. Iar textul spectacolului, hmm, textul este unul colectiv, semnat de către actorii teatrului. Ce a stat la baza lui? Experiența de actor și ce au simțit ei în relația cu publicul privitor.
Spectacolul este conceput ca o oglindă, în care m-am regăsit și eu în câteva rânduri. Sau mai exact în câteva gânduri reproduse de către cei care jucau. Nu în spectatorul care plescăie, însă în cel care se mai mișcă și nu poate sta locului, sau în cel care trebuie (neapărat și nepoliticos) să-i spună celui cu care a venit, o părere în timpul spectacolului, sau un gând, sau să marcheze într-un fel o scenă, să nu o uite... Timp în care actorii făceau foarte multe acrobații, spunând povestea nu doar cu voce, ci și cu întregul corp. Recunosc că mi-a fost teamă aproape tot timpul, nu care cumva să se desprindă decorul și să cadă peste vreunul dintre ei. Nu e vorba de neîncredere, însă la Sfântu spectatorii stau mereu foarte aproape de actori, așa e sala de spectacol, iar ca urmare a acestui lucru, absolut toate trăirile sunt mai intense. Inclusiv teama de accidentarea actorilor. Nu pentru că mi s-ar fi părut incomod să văd sânge (la un moment dat este vorba și de asta în piesă - cât de incomod este pentru un spectator să vadă sânge, fie că acesta face parte din spectacol, fie că un actor chiar s-a rănit accidental), ci mai mult pentru că mare parte din spectacol a constat în folosirea corpurilor actorilor și ale partenerilor de scenă pentru a reda o scenă, într-o echilibristică spectaculoasă.
Privitorul m-a dus cu gândul spre o credință a mea, cea că judecăm în continuare foarte mult, noi, ca societate. Toți pe toți, la nivel individual și la nivel de grup. Inclusiv într-un grup care, la fel ca orice grup, are propria dinamică. Dacă o actriță a simțit un gând nepotrivit din partea unui spectator cu privire la felul în care arată (de exemplu, dacă e slabă - "Oare ce mănâncă? O fi vegană?") a simțit cu siguranță umbra unui astfel de gând în mod repetat, mai mult sau mai puțin rostit - altfel nu ar fi ajuns în textul colectiv și în spectacol. Trăim în epoca body shaming și se vede peste tot. Sau cerem mereu și mereu mai mult de la orice artist și nu ne săturăm nici când el mai are un pic și cade. Și ce dacă el cade? Eu pot să mai sper la un bis. Și-l cer. Deși performerul din fața mea e vizibil epuizat. Dar nu-mi prea pasă de el, cât îmi pasă de mine și de fericirea mea, doar de asta am plătit bilet. Suntem extrem de puțin empatici și de educați, pentru că dacă am fi altfel, spectacolul ăsta ar fi avut un alt subiect.
Și în această idee, mi-a făcut aproape rău "monologul" lui Costi Apostol de la final, dansul lui epuizant, cerut de "sala" formată din actori care voia și voia și voia tot mai mult. Iar el dădea și dădea și dădea din el totul, pe o muzică ca un polizor pe timpan, care efectiv scurtcircuita auditoriul. Mie chiar mi-a făcut rău, deși ascult destul de mult black sau death și orice gen de la aceste extreme până la muzică clasică (da, știu, nu prea seamănă toate astea), astfel încât să nu-mi fie străine fel de fel de tonalități. Dar, în final, scopul este atins. Am fost scoasă din comoditatea scaunului de privitor, cred că mai mult decât mă așteptam. Am înțeles ceva.
Pe lângă Costi Apostol, Fatma Mohamed și "monologul" ei m-a impresionat la fel de mult. Îmi venea să o ridic la un moment dat când, întinsă în fața mea, mai găsea puterea să se ridice și să danseze. Dar nu intruziunea mea nu ar fi făcut parte din spectacol. Spectatorii reali au fost invitați doar să aplaude la un moment dat și pentru că era foarte greu de ținut ritmul, obositor, chinuitor, au renunțat destul de repede. În timp ce actorii... ei au continuat minute bune.
Nu știu dacă e un spectacol ușor de privit, depinde de spectator. Însă în mod clar este unul extrem de greu de jucat de actori, chiar dacă "au făcut o școală pentru asta", cum spunea un alt gând redat. De către toți actorii, nu doar de cei pe care i-am menționat.
Următoarea reprezentație este în ianuarie 2023, dacă aveți drum la Sfântu Gheorghe, mergeți și la teatru. Să priviți și să fiți privit.
(Foto: Volker Vornehm)