Regizorul pornește de la textul, aparent simplu, dar cu multe substraturi care surprinde publicul - o inversiune satirică a unei familii, care se delectează în macabru și este incoștientă (sau aproape că nu îi pasă) și realizează un spectacol contra ideii sociale, în care personajele nu sunt burgheze, așa cum sunt prezentate la Caragiale.
Învăluit într-o atmosferă sinistră: personajele vin din altă lume, din morți, spectacolul prezintă portretul intim al unui cuplu, Efimița (Claudia Ieremia) și Leonida (Ioan Rizea), care trebuie să înfrunte realitatea vulnerabilă de a merge contra problemelor de gen ale timpului. Regizorul ficționalizează textul lui Caragiale, prin aducerea pe scenă a soției decedate a lui Leonida, un personaj în continuă relație cu cei doi, perfect coerent.
Spectatorul lăsat singur pe fondul unei atmosfere comice, ușor macabră, a farsei într-un act, trebuie să facă față eroului, Conul Leonida, pensionar care se laudă că este revoluționar, îi face consoartei sale, Efimița, o adevărată teorie a "rivuluției". Dacă în textul original în mahala se aud câteva focuri de armă, trase de niște cheflii, iar Conul Leonida spune că asta nu mai este "rivuluție", ci... "anarhie", în spectacolul lui Felix Alexa nu există mahala, chiote sau puști, ci este o adevărată petrecere silențioasă, pentru că sunetul revoluției este redat din fragmente de muzica clasică din Dansului săbiilor (Aram Ilici Haciaturian, compozitor armean) selectate cu grijă, tot de regizor.
O noutate a montării o reprezintă folosirea diferențiată a mijloacelor de expresie, a tehnicilor și a scenografiei semnate de Tudor Prodan, cu efect asupra esteticii spectacolului, care în câteva momente are contingență cu teatrul absurdului. De altfel, Caragiale este precursorul lui Eugène Ionesco, iar Felix Alexa este unul dintre regizorii cu apetit ridicat pentru acest tip de teatru, montând de-a lungul timpului textele lui, pe diferite scene. Viziunea lui este susținută metaforic de scenografie, de interpretările excelente ale actorilor din distribuție, care nu anemiază absolut deloc mesajul textului și nici viziunea regizorului. Aceștia reflectă indirect o anumită realitate, căreia îi este caracteristică perioada la care este scris textul, dar de o mare actualitate și astăzi.
Este interesantă și mereu actuală relația pe care o stabilește Felix Alexa între operele autorilor și public sub aspectul accesibilității: așa cum autorul scrie pentru publicul pe care îl are, coboară până la public, așa regizorul ridică publicul la sine și-l ajută să decodifice mesajul și îl ridică la un nou nivel de culturalitate.
Piesa este o demonstrație a dorinței unui om de a fi în rând cu lumea, dorință dublată de incapacitatea de a înțelege cele petrecute. Faptul că eroul principal este semidoct și depășit de situație poate fi observat din faptul că nici măcar nu folosește numele corect al eroului pe care îl admiră. Agravarea maximă a accentelor de situație, gagurile reușite, împingerea comicului dincolo de anumite limite, prin machiaje și decor, precum și traiectoria pe care le-o imprimă textul stârnește râsul spectatorilor de foarte multe ori, prin împletirea celor două elemente: intenția regizorală și substratul profund, satira socială.
Spectacolul lui Felix Alexa, regizor inteligent și talentat care merge întotdeauna la sigur, este realizat cu actorii foarte buni ai Teatrului Național Timișoara: Claudia Ieremia este echilibrată și fină în interpretare și îl completează excelent pe Ioan Rizea, alături de Matei Chioariu și Alina Ilea, amândoi excelenți în rolurile pe care le fac. O sarcină destul de grea pe care a dus-o la capăt în deplin echilibru, a avut-o Matei Chioariu în rolul menajerei, în rol tenebros-comic, realizat cu mare precizie.
Felix Alexa își propune, și reușește, o montare modernă și neobișnuită, prin care emoționează, provocând spectatorul la o nouă abordare a realității textului și îl convinge să îl însoțească într-o incursiune a trăirilor umane, a spaimelor, a obsesiilor identitare și existențiale, de cele mai multe ori nejustificate, care bântuie, dorit sau nedorit, subconștientul. Spectacolul este atât de neașteptat pentru că locul în care se desfășoară întreaga acțiune este unul deosebit, iar actorii transformă în realitate universul fabulos creat cu rafinament plastic și psihologic de regizor.
Relația scenică dintre personaje, firescul situațiilor, gradarea impecabilă a acțiunii, marcarea unor momente cu muzică din Psycho, nuanțarea precisă și câteva elemente surpriză, fac un spectacol în care spectatorii surprinși râd și aplaudă.
Un element cheie în textul caragialian este ziarul, pentru că el este cel care susține sau infirmă spaimele trăite de Leonida și Efimița, reale sau imaginare, în noaptea de Lăsata Secului: aceștia vor să pară educați și informați pentru că aspiră la perfecțiune, de aceea ei sunt atenți la pronunție, o fac cu atenție, cu meticulozitate, cu mici cochetării și recompense: prezența ursuleților de pluș drept recompense, atât pentru Efimița, cât și pentru spiritul fostei soții. Conul Leonida citește jurnalele, explică soției sale esența republicii, așa cum o pricepe el, valoarea lui "Galibardi" dar și teoria halucinațiilor. Guvernați de același conflict interior/exterior și aceeași nesiguranță, cei doi au, la un moment dat, ideea să fugă, dar evadarea lor se dovedește a fi imposibilă. Nu întâmplător piesa cea mai încărcată de absurditatea lui I. L. Caragiale păstrează atât unitatea de loc, cât și de timp, și găsește în imobilitate o formă de manifestare dramatică: în spațiul ei teatral legile lumii nu mai acționează, iar relațiile interumane sunt deformate.
"Din observațiile de moravuri vin mai ales bufoneria, farsa grasă, iar studiul atitudinilor sociale veșnic s-a concentrat în câteva formule fără greș, constituind un comic aproape pur." (G. Călinescu). Acest lucru se vede foarte bine în spectacolul timișorean, deoarece comicul caragialian a suscitat numeroase interpretări și multiple reduceri la o formulă-cheie, analize tehnice și cercetări de mecanisme-tip, apropieri avangardiste de formule moderne. Cheia în care este montat introduce mereu situații noi care se opun oricărui model de descifrare. Varietatea, dar și unitatea, se manifestă și în această dimensiune comică, iar inteligența regizorală, vivace, împrumută tonalități diferite, practică un registru de mijloace de o remarcabilă extensie și pune în circulație procedee vechi alături de cele moderne.
În viziunea regizorală a lui Felix Alexa, se poate spune încă de pe acum - la puțină vreme după premieră -, că spectacolul Conul Leonida față cu reacțiunea reprezintă unul dintre succesele de seamă ale Teatrului Național Timișoara. Este un spectacol mare, gândit și realizat la un înalt nivel artistic care se distinge, atât regizoral, cât și prin noutățile pe care le aduce: o expresivitate inedită și un mod aparte de a transpune scenic o comedie, pe lângă autor și textul în sine publicat în 1880. Acestea sunt doar câteva dintre elementele în plus care contribuie la impunerea unui anumit tip de succes, care personalizează valoarea, iar publicul - știind întotdeauna să răsplătească generos valorile cu personalitate - va transforma spectacolul într-un triumf de fiecare dată.
(Foto: Adrian Pîclișan / TNTm)
Următoarea reprezentație: 24 ianuarie 2023, ora 19.00, Sala Mare a Teatrului Național
Conul Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale
Regie, lighting design și ilustrație muzicală: Felix Alexa
Scenografie: Tudor Prodan
Distribuție: Ioan Rizea, Claudia Ieremia, Matei Chioariu, Alina Ilea.