În fine, divaghez și, mai ales, cad în păcatul semi-capital al criticilor de film care confundă genurile, mai exact cronica de festival cu autobiografia sau jurnalul de călătorie... Că veni vorba, păcatul capital al criticii de film e "atunci când" criticii se raportează la așteptările lor de dinainte de a urmări filmul ("credeam c-o să văd un film de groază, dar e de fapt o comedie neagră / SF / western"), la filmografia anterioară a realizatorilor ("Nope nu e așa de bun ca Get Out") sau la starea proprie de spirit și / sau a sănătății onor criticului. Dar iarăși divaghez...
Din cele 32 de filme selecționate la TIFF pe care le-am văzut în timpul festivalului (dar - full disclosure - și înainte, și după), am ales 10 pentru domniile voastre. Așadar, în ordine pur alfabetică:
Aftersun
Revelația cinemaului britanic din 2022, un film mic dar aprig, un debut (!) de lungmetraj pentru scoțiana Charlotte Wells cu perspective luminoase în lunile ce vin - sezonul premiilor de cinema. Paul Mescal (pe care-l știm din serialul-hit Normal People) e un (prea) tânăr tată ce-și duce fata de 11 ani (Frankie Corio, fenomenală!), pe care o împarte cu mama de care s-a despărțit, într-o stațiune all inclusive (și, după remunerație, modestă) din Turcia anilor '90. Premiza e plicticoasă, "acțiunea" cam lipsește și ea, dar vă promit că Aftersun o să vă urmărească mult timp după ce l-ați văzut. Unul din filmele care mi-au plăcut cel mai mult în 2022 - un titlu reprezentativ din genul aparte de filme care înseamnă altceva / mai mult pentru o anumită categorie de public (tați și fiice, în acest caz).
Catherine Called Birdy
Cine și-ar închipuit că personajul de care avem cu toții nevoie în aceste vremuri tulburi e o adolescentă din anii '90? 1290, și anume. Lena Dunham adaptează un roman YA de mare succes - și cu mare succes. Principala atracție a filmului e protagonista lui: Bella Ramsey, pe care fanii Games of Thrones o știu drept Lyanna Mormont și care aduce energia unui foc de artificii și un umor care i-ar fi făcut geloși pe Monty Pithoni. Alte atracții: muzica originală (puțin spus...) semnată de partenerul de viață al Lenei Dunham, Carter Burwell, și interpretată de ansamblul vocal Roomful of Teeth, care pe lângă un Emmy merită și premiul pentru cel mai grozav nume de cor din istorie.
Empire of Light
Povestea lui Sam Mendes ne duce în anii '80, într-un cinema dintr-un oraș de pe coasta Angliei. Din păcate, un rateu pentru maestrul Mendes, Empire of Light se vrea un omagiu adus cinemaului, prin prisma unei imposibile povești de iubire unde protagoniștii (Olivia Colman, manieristă aici, și nou-venitul Micheal Ward, decent) se confruntă cu o mulțime de obstacole: rasă, vârstă, "vremurile", cum ar veni, și, nu în ultimul rând, probleme de sănătate mintală. Care va să zică, patru filme diferite pe marchiză, și niciunul demn de autorul lor. Toate astea ne îndepărtează de un film care fi putut fi un clasic și care ar fi atras spectatorii ca moliile la o lampă în noapte, doar că lampa asta cam filează...
The Menu
Filmul care mi-a plăcut cel mai mult la TIFF 2022. Un excelent companion pentru Triangle of Sadness. Ambele încep ca amuzante satire sociale și sfârșesc într-o pură nebunie. Eat the rich nu-i o vorbă goală în comedia horror a lui Mark Mylod (cunoscut pentru bijuteria de serial Succession) care deconstruiește snobismul culinar până la a-i distruge exponenții. Ingredientele (distribuția) sunt și ele de trei stele Michelin: Ralph Fiennes, Anya Taylor-Joy, Nicholas Hoult, John Leguizamo, etc. Un amuse bouche pentru un tasting menu apocaliptic. Un deliciu... în sânge.
Moonage Daydream
David Bowie, maestrul reinventării de sine, e subiectul filmului lui Brett Morgen, documentarist care s-a aplecat în trecut asupra unor personaje care mai de care mai interesante: de la Kurt Cobain la O.J. Simpson (June 17th, 1994), de la Jane Goodall la Robert Evans (The Kid Stays in the Picture). Lui Morgen i-a luat aproape un deceniu să realizeze această aproape perfectă combinație de formă și fond, unde arta și personalitatea lui Bowie sunt remixate, iar rezultatul e un asalt senzorial cu impact în aceeași măsură emoțional și intelectual.
Într-o scurtă conversație, târziu într-o seară de festival, Morgen mi-a spus că a făcut Moonage Daydream pentru trei tipuri de public: (1) fanii hardcore, care or să leșine după imagini în premieră și tot soiul de Easter eggs, (2) cei care îl plac pe Bowie și care degustă o călătorie de două ore prin decenii de carieră și (3) cei pentru care a fost făcut filmul, aceia care - precum copilul meu de 13 ani - îl descoperă acum pe Bowie, arta lui și învățăturile lui de viață.
Patrick and the Whale
Povestea unui cercetător cu o slăbiciune aparte pentru un animal subacvatic, căruia îi atribuie - pe (ne)drept cuvânt - trăsături umane. Nu, nu e My Octopus Teacher și nici o parodie din seria Documentary Now! (excelentă!), care a fost și ea prezentă la TIFF. Documentarul realizat de britanicul Mark Fletcher, care îi are printre producători pe Alexander Nanau, are însă multe în comun cu câștigătorul Oscarului din 2020, cum ar fi imagini subacvatice de excepție și structura narativă.
Principala asemănare cu My Octopus Teacher - și problema ambelor filme - e că Patrick and the Whale definește animalele doar prin prisma relației lor cu oamenii. Mai exact, un om: Patrick Dykstra, cercetător care și-a dedicat viața balenelor. Mai exact, câtorva balene: una, pe care a numit-o Dolores, a început prin a interacționa cu el îndeaproape, apoi a dispărut, reapărând după un timp dar fără a da vreun semn că l-ar recunoaște. Dykstra e rănit - una din cele câteva reacții imature care m-au făcut să zâmbesc... Scurta discuție pe care am avut-o cu Fletcher după premieră m-a lămurit că asupra neînțelegerii că aceste animale nu sunt nici prieteni, nici psihoterapeuți, ci animale sălbatice care nu ar trebui forțate în tiparele personalității umane. Dac-ar stăpâni limbajul uman, probabil că Dolores i-ar spune lui Dykstra să înoate ceva mai încolo...
R.M.N.
Filmul lui Cristi Mungiu a ajuns la Toronto (nu și Cristi, din păcate) după o buna primire (dar nu și premiere) la Cannes 2022. Toronto - o metropolă cosmopolită - a înțeles din prima că acest diagnostic de xenofobie metastazată merge dincolo de plăcuțele bilingve ale orășelului transilvan din R.M.N. și a apreciat filmul ca atare. Mungiu pare a duce discuția încă și mai departe, punând sub semnul întrebării xenofobia ca un efect al globalizării. Pentru el, ea pare a fi "baza societății", trecute, prezente și viitoare...
Astfel / altfel, Cristi Mungiu rămâne același observator ascuțit la minte și simțuri, Judith State se impune (molcom, ardelenește, fără performanțe excesiv-dramatice) ca o lideră a generației actuale, iar R.M.N. e unul din semnele că Noul Cinema Român e bine-sănătos, lăsând la o parte incompetența ticălos-veninoasă a autorităților care-i pune piedici pricinoase când ar trebui să-i sufle vânt în pânze...
Triangle of Sadness
Mulți l-au acuzat pe Östlund c-ar fi un Captain Obvious (de iaht de lux) și că filmul lui ar fi un fruct prea la-ndemână, dar eu unul m-am amuzat pe cinste. Cu două laturi instagramabile și una apocaliptică, acest triunghi e bine (pro)porționat. E drept că unele tușe (la tine mă uit, Woody H....) sunt îngroșate inutil și scatologia în formă prelungită n-a făcut niciun film mai bun (cu mici excepții). Comentariul social e accesibil dar nu și superficial. Gagurile și replicile sunt, în mare măsură, reușite. Haosul devine la un moment dat bruegelian iar morala pare împrumutată dintr-un capitol pierdut din Decameron. O nebunie de film.
Viking
Sinopsisul? O echipă de cinci bărbați și femei sunt Echipa B rămasă la sol, care încearcă să rezolve probleme emoționale ale astronauților adevărați, aflați în zbor spre Marte. Filmul? Da, absurd și fără multă logică. Exact ca situația în care se află pseudo-astronauții cu pricina. Regizorul canadian Stéphane Lafleur pare un Roy Andersson transplantat în Quebec. Închei cu o replică adesea auzită în film: "I'm glad we had this conversation." I'm also glad I watched this little gem of a movie.
Women Talking
Toronto o iubește pe Sarah Polley. Fostul copil minune al cinemaului canadian - o actriță adorată (și amploaiată) de Cronenberg și Egoyan, acum (si) o regizoare respectată - a avut parte de o primire regală la TIFF. Women Talking e o ecranizare a unui roman de mare succes al lui Miriam Towes (deși suna a ceva scris de Margaret Atwood), la rândul lui bazat pe o poveste adevărată din Chile. De foarte multă vreme, femeile dintr-o comunitate religioasă izolată (foarte probabil menonită) erau drogate cu tranchilizante pentru vite și apoi violate. Explicația pe care o primeau era că de vină erau duhuri, demoni sau chiar Satana. Ieșite un pic de sub supraveghere, femeile au două zile să decidă ce e de făcut.
Dincolo de aspectul nițel teatral al filmului (comentariul din off, coloristica monocromă, dialogul pe alocuri bombastic), Women Talking e un triumf și un argument pentru un premiu Oscar pentru întreaga distribuție a unui film: Rooney Mara, Jessie Buckley, Claire Foy, Frances MacDormand (cărora li se alătură Ben Whishaw) sunt excelente. Nu vă așteptați la Twelve Angry Women: dezbaterile sunt profunde dar nu înfierbântate, argumentele sunt, pe rând, raționale și emoționale. Apropo de (titluri de) filme clasice, mi s-a părut că asist la Birth of (Another) Nation, una unde toți oamenii sunt creați egali, credința contează și femeile sunt cu adevărat încurajate să-și caute fericirea.
