Succesul lui Matei Dima oferă o imagine a posibilităților acestei epoci, în care accesibilitatea mijloacelor digitale de producție de tip cinematografic face ca discursul oficial (nu atît să își piardă din prezență și greutate cît) să primească (micro)replici (în ideea de a face bani, în paralel cu discursul oficial) din zona investițiilor particulare. Etapele acestei posibilități enumeră cîțiva pași tehnici clari - trecerea ecranului din sala de cinema acasă, ca televizor și, cîteva decenii mai tîrziu, ca monitor; mutarea ecranului în buzunar prin telefoanele mobile smart și mutarea zonei de emisie din studioul de televiziune în propria casă / viață, ce oferă deschidere spre reprezentarea personală (devenită ea însăși industrie - TV, internet, afaceri - cum vedem la familia Kardashian, de exemplu) sau spre exercițiile pe care le vedem la Matei Dima. Ultimul pas, mai ales ca idee de instituire personală, pare realizat într-un efort industrial de a împlini, profetic, mesajul lui Orwell - tele-ecranul este omniprezent ca pilon de putere, perimetrul prescris de el fiind gândirea noastră.
Odată cu ecranele personale (ecranul televizorului este ecran de familie, spațiu comun, ecranele PC-ului și telefonului mobil sînt personale), spațiul media al noilor generații este cel al platformelor accesibile prin internet. Generațiile dinainte de Revoluție se regăsesc media în televiziune, generația tînără se uită pe canale youtube, tik tok, Instagram și raportarea acesteia la realitate trece prin filtrele reprezentării specifice acestor medii de expresie. În această istorie, cinematograful cedează o parte din autoritatea sa celorlalte medii cărora le împrumută ecranul și, simbolic, primește tipul de reverență (supra-autoritate) vizibilă și aici: în fapt, confirmarea (validarea) definitivă a discursului vizibil pe canalul de youtube al lui Matei Dima vine în cinema, unde are deja 1.000.000 de spectatori plătitori; automat, are acoperite cheltuielile de producție (800.000 de euro) și un profit considerabil. Și o prezență în discuții pe rețele de socializare cum rareori se vede la noi pe un element de entertainment, mai ales pe unul autohton.
Una dintre problemele vizibile în aceste discuții e că persoanele care acuză filmul de trivialitate (înjurături fără noimă, lipsă de valoare socială, obraz gros) confundă cuvintele și comportamentele personajelor de pe ecran cu realitatea (mesajul și scopul) filmului. Filmul nu reprezintă codul bunelor maniere (reprezintă, pe de altă parte, posibila realitate care ne ține blocați la periferia lui), însă nici nu și-a propus asta, situație care ar trebui să fie evidentă din generic și din primele minute. Faptul că se recomandă ca satiră, imediat propunerea caricaturală a unor personaje tușate extrem ca trăsături, construirea prezenței lor narative pe clișee evidente (unele de construcție a personajelor, altele legate de mentalitățile românești obișnuite) - toate acestea sînt clar asumate de autori și suficient de bine motivate într-o arheologie a prezentului media românesc (de la show-urile de pe canalele generaliste la presa de scandal, dacopatie, antivaccinism - pe care filmul le critică în mod evident) încît să anuleze duritățile la adresa filmului.
Teambuilding ne pune față în față cu balastul nostru educațional (al nostru ca popor): cu faptul că ne înfruptăm cu spor din distracții ieftine (de la evenimente tip zilele orașului, care sînt încadrate administrativ la Cultură, la manifestările pornografice de pe micul ecran - fie ale televiziunilor, fie ale corpurilor care se afișează online), că avem un spor deosebit la discriminare în glumă, în general că avem gusturi îndoielnice; și - în relație cu ideea de confort pe care o promite occidentul capitalist drept răsplată pentru muncă - filmul spune că trăim într-o capcană (reprezentată prin faptul că ne-am înscrie în ordinea socială prin muncă, datorii și rate) din care, ca oameni de rînd, nu putem ieși - pînă și personajul care își găsește într-un final libertatea, o plătește și pe aceasta în rate (astfel, happy-end-ul nu este de fapt un happy-end). Ele însele rezultatul unui servilism (cei mai occidentali dintre cei prezenți pe ecran, clujenii, spun că șeful nu poate fi murdărit, ca principiu) creat de sistem, cu care poporul fraternizează în lipsa unor repere de formare mai bune.
Teambuilding, ca proiect, prin dimensiunea clișeului și prin grosimea tușelor puse, oferă o critcă a celor reprezentate pe ecran. O critică-prin-imagine (una cantitativă, abundentă, unde cantitatea se transformă și în calitate), față în față cu ea. Una aparent facilă estetic - în care regia, lucrul cu aparatul de filmat sau montajul sînt instrumentate simplu, cît să asigure legătura între secvențe - dar aici e de fapt puterea acestui film: pare produsul unei noi ere - a producției de amatori, aparent la îndemînă, care spune adevăruri pe înțelesul reprezentanților noii ere, care și merg și validează discursul la cinema. Ca producție, pare metabolizarea comercială a unui film al cinematografului românesc de autor, A fost sau n-a fost? al lui Corneliu Porumboiu. Teambuilding nu e un film care să deschidă noi perspective în genul din care face parte, cum a fost ca satiră Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick; nu e un film de referință - cum va rămîne Moartea domnului Lăzărescu pentru cinematograful românesc și european; însă va rămîne la noi un reper pentru ce înseamnă construirea inteligentă a unui film de public, ca expresie și marketing - un marketing care însumează viața autorilor, ca experiență strînsă (mai ales) în mediul online.