Dacă povestea vă sună cunoscută, trebuie spus că scenariul nu este original, el fiind un remake după filmul suedez din 2015 A Man Called Ove regizat de Hannes Holm, la rândul său inspirat din romanul A Man Called Ove semnat de Fredrik Backman.
Mai mult, o poveste cu aceleași premise a fost transpusă pe peliculă de Clint Eastwood în Gran Torino (2008). Și aici, un bătrânel văduv, încă verde, dar morocănos până la Dumnezeu, care devine o pacoste pentru vecinii săi de treabă dar care, în același timp, își descoperă o inimă de aur. La nivel simbolic, amândoi reprezintă secolul trecut în tot ceea ce a avut glorios America industrială și de extracție nordic-europeană: mașini mari, neapărat de fabricație internă, abilități tehnice mult peste cele ale tinerilor din jurul lor, la care se adaugă posesia obligatorie a unei carabine. În treacăt fie spus, product placement-ul pentru Chevrolet este atât de evident încât producătorul american ar fi meritat trecut pe generic.
Dezvoltarea personajului este previzibilă: suferința văduviei și a scoaterii din circuitul economic produc o frustrare puternică și un sentiment al inutilității. În același timp, protagoniștii descoperă diverse țeluri în cei din jurul lor pentru care merită să trăiască până când moartea pune capăt nou-descoperitei lor identități.
Spre deosebire de Clint Eastwood, căruia primul stagiu al protagonistului, cel de morocănos, îi iese de minune, Tom Hanks este prea afabil de la natură pentru a reuși să-și ducă rolul la un nesuferit patent. Nu se ridică la gradul de insuportabilitate portretizat de personajul lui Eastwood, dar asta și pentru că A Man Called Otto nu îndrăznește să propună o violență reală și o soluție religioasă, precum Gran Torino.
Propunerea constă într-un bonom care doar trece printr-o pasă proastă, care își pierde temporar dorința de a trăi, pe care însă și-o recapătă încet, încet, pe măsură ce trecutul începe să fie negociat și acceptat. Așa că, după primele douăzeci și ceva de minute, când elementele de istorie personală sunt prezentate într-o cantitate îndeajuns de mare pentru ca audiența să poată empatiza în cunoștință de cauză cu Otto, căldura și emoția pe care le poate pune pe ecran Tom Hanks salvează filmul și poți ajunge ușor să verși lacrimi.
De altfel, regizorul Mark Forster nu își asumă riscuri în tratarea regizorală: personajele sunt învăluite într-o lumină aurie și se mișcă puțin în slow motion atunci când amintirile cu soția sa sunt prezentate, spre deosebire de culorile reci, de dimineață cu soare cu dinți, din prezentul trist. Vecinii sunt mai degrabă convenționali, din minoritățile deja integrate în melting pot-ul american.
Povestea lor de tinerețe este și ea construită din piese prefabricate. Tânărul Otto (Truman Hanks, fiul lui Tom), brunet, puțin stângaci în relații sociale, dar pasionat de mașini și un inginer de succes. Soția sa, blondă și iubitoare de artă, este profesoară își iubește elevii și îi încurajează, etc. Așadar, roluri stereotip.
Însă, chiar dacă ingredientele par cumpărate de la supermarketul locurilor comune și personajelor previzibile și liniare, interpretarea lui Tom Hanks și a Marianei Treviño conferă o plăcută atingere umană acestui film.