ianuarie 2023
E adevărat, E adevărat, E adevărat!
Da, adevărat că orice premieră de la Teatrul Act reprezintă un eveniment. Provoacă sau uimește; încântă sau (doar) amuză copios.

Da, e foarte adevărat că asta presupune spirit de discernământ în selectarea valorilor (texte, regizori, actorii invitați à l'americaine, adică pe contract, nu à la roumain, pe viață). Și impune - nu o plajă, ci o nișă de adresabilitate extrem de pretențioasă sub aspect intelectual. Adică standarde înalte; cele care formează și ridică nivelul publicului, puțin, dar fidel și pretențios. Practic, fiecare premieră se înscrie pe o spirală ascensională. Exact invers decât fiecare episod sau sezon din serialele TV ale culturii de massă.

Ca să respectăm mecanismul demonstrației, e și mai adevărat că această proaspătă premieră, E adevărat, E adevărat, E adevărat!, reprezintă o performanță cu adevărat excepțională a regizorului Alexandru Mâzgăreanu și a echipei sale, pornind de la un foarte interesant scenariu istoric-filosofico-dramatic - se pare colectiv, căci este semnat simplu: Breach Theatre. La noi, a existat un singur spectacol în formula respectivă: A douăsprezecea noapte, asumat de întreaga trupă a Teatrului Bulandra pe la începutul anilor '70 (premiera: 20 aprilie 1972)... dar textul rămăsese, totuși, al unui "oarecare" Shakespeare. Ciudățenia (pentru acele vremuri) se întâmplase odată cu plecarea forțată a regizorului Aureliu Manea, iar Liviu Ciulei, cel care a finalizat spectacolul, a păstrat aproape integral viziunea lui Manea asupra montării respective.

E tot atât de adevărat că aici, în "cutia" ca un adăpost anti-aerian și anti-prost gust de la Act, scenariul conceput și articulat cu măiestrie de colegii de la Breach Theatre (trupă britanică deosebit de îndrăzneață și de fecundă) se împlinește ca la el acasă, cum se spune. Potențialul conflictual explodează, literalmente, din ciocnirea ISTORIEI cu unele istorii subiacente, extinse peste timp și timpuri. Personajul principal este împrumutat direct din istoria picturii: Artemisiei Gentileschi, prima femeie-pictor menționată de istoria artelor plastice, deci o celebritate nu numai a picturii renascentiste. Doar că, din bogăția culturii grecești, foștii romani în curs de italienizare au preluat, pare-se, și păcătoasa tradiție a efebilor. Violul la care este supusă de magisterul ei, Agostino Tassi, declanșează în făptura tinerei femei un amestec exploziv de creativitate, rușine și revoltă. Tablourile sale le exprimă cu o forță al cărui substrat mustește în fierberea furiei, umilinței, a speranței de factură reparatorie, legată de o căsătorie care să readucă lucrurile într-o matcă respectabilă cât de cât, măcar sub aspect social. Odată lămurită asupra dihotomiei din caracterul omului și faima lui artistică, Artemisia se decide să facă publică, printr-un denunț, toată drama ei, asumându-și cu demnitate și curaj toate avatarurile legate de străbaterea purgatoriului justițiabil. Aici se "înfige" povestea de pe scenă: contorsionată, dinamică, crudă, acidă, incandescentă. Lupta tinerei femei cu prejudecățile sociale (teribil de incorecte politic, între noi fie vorba), cu neîncrederea oamenilor, dublată de disprețul aprioric aruncat asupra victimei, cu fățărnicia moravurilor laice dar și religioase se consumă ardent acolo, în cei 9-10 metri pătrați ai scenei arenă / tribunal / eșafod. Replici tăioase, adesea strălucitoare, se întretaie - asemeni unor săbii ce se duelează, ori a unor fulgere care însoțesc furtuna - în clocotul de emoții și argumente, de furie sau naivitate înșelată, grosolănie potențată cu cinism, perfidie ori ingenuitate, demnitate și umilință.


Stăpânind cu mână sigură tot acest mecanism amețitor de trăiri și argumente, de emoții și perversitate, avansând și tăind cu precizie prin desișul prejudecăților susținute de aparențe, regizorul izbutește să acumuleze, să controleze și să ordoneze o formidabilă acumulare de energii dezlănțuite într-un fabulos vârtej. Ideea unei distribuții minimale (cu 3 femei care joacă totul și nu iartă nimic) mi s-a părut riscantă... dar se dovedește cu atât mai fericită în momentul când ai câștigat pariul pe care singur ți l-ai asumat.

Pilonul cu cea mai importantă pondere în acest angrenaj deopotrivă emoțional și rațional îi revine Emiliei Bebu. Fragilitatea personajului interpretat de ea înseamnă, la prima vedere, doar o capcană - una în care spectatorului nu-i rămâne prea mult răgaz să răsufle. Construite și gradate cu finețe, trăirile sale ies la iveală, revărsându-se într-o succesiune năvalnică, surprinzătoare, îmbogățindu-se și diversificându-se cu fiecare moment, confruntare, argument, mărturisire. A te bate cu toți și cu toate, luându-te de piept cu neîncrederea, batjocura și disprețul unei întregi societăți înseamnă un efort actoricesc cu atât mai mare cu cât datele fizice par a nu te susține. Ei bine (chiar foarte bine!) domnișoara Bebu nu acceptă postura de victimă sigură a personajului. Ea izbucnește, rezistă, crește, se războiește, învinge... mai neacademic spus, întoarce pe dos și pune cu botul pe labe o lume întreagă, îndreptată până atunci împotriva ei. Urmărind-o cu atenție și încântare, mi-am imaginat ce succese ar putea înregistra dacă va avea șansa să fie distribuită în rolul câtorva mari personaje ale dramaturgiei universale, precum Ifigenia, Fedra, Antigona, Jeanne d'Arc sau Hedda Gabler.


Se intersectează cu ea, îi transferă și se nutresc din materialul dramatic extrem de ofertant, Mihaela Teleoacă și Florentina Țilea - aruncate de viziunea regizorală printr-un amețitor carusel de personaje. Cu multă stăpânire de sine, controlându-și excelent manifestările exterioare, spre a lăsa la vedere (și la admirație) forța interioară, Teleoacă păstrează vii, în scenă, măștile ipocriziei, lașității și delațiunii, pe care le răsucește și învârtește ca pe un carusel... unul nu chiar de jucărie.


La rândul său, Florentina Țilea alternează extrem de convingător o blândețe supusă conveniențelor sociale cu duritatea feroce a ipostazelor de "magistrat" suspicios, neîndurător, gata să alunece oricând pe panta nedreptății.


Ultima replică a Artemisiei se adresează direct Celui de Sus: "My Lord, o să vezi ce este în stare o femeie!". Împreună cu colegele sale (fără de care îmi pare greu de crezut să ar fi rezonat atât de organic cu textul), ne-a dovedit de ce sunt în stare trei femei acolo, pe scenă.


Timp de 90 de minute (durată ideală, azi, pentru oricine are ceva de spus și știe cum să o facă), am asistat cu încântare la o sarabandă de situații și atitudini, de adevăruri, de lașități etern umane sau acte de îndrăzneală, asemănătoare unui fascinant foc de artificii. Deși era premiera-premieră, echipa a funcționat perfect, fără nici o fisură sesizabilă, într-un ritm pe alocuri năucitor. Așa încât, la final, revărsarea de încântare a spectatorilor "tot unul și unul" s-a dovedit absolut îndreptățită.

(foto: Adi Bulboacă)
De: Breach Theatre Regia: Alexandru Mâzgăreanu Cu: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Act
17.02.2023 19,30

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus