And nothing else matters"
Tot mai des mă întorc spre titlul lui Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, ce-mi pare că ne explică suficient în tot ce facem. Tot mai des văd, simt, recunosc clipa de slăbiciune, ivită din senin, gata să anuleze o îndelungă operă de edificare. Poate sunt fatalist, poate mă împac prea lesne cu toate lucrurile strâmbe, dar în mod cert o fac din postura celui norocos, care nu are de înfruntat mari adversități. Îmi dă mâna să fiu îngăduitor unde alții sunt revoltați. Sunt încrezător până la naivitate, atâta timp cât privesc din exteriorul unui sistem. Încât, după ce s-au stins entuziastele aplauze de la Spectatorul condamnat la moarte (text Matei Vișniec, regie Antonella Cornici, producție a Teatrului Tudor Vianu Giurgiu), să fiu uimit de reacțiile unor profesioniști din Justiție, care confirmau o seamă de disfuncționalități ilustrate pe scenă. Ba, încă, o voce autorizată m-a speriat că este și mai rău. Deschid azi ziarul și titluri mari îmi atrag atenția să nu fiu nepăsător, să iau aminte la erodarea Justiției, un colos se poate prăbuși din pricina termitelor, un colos metamorfozat pervers, pe care-l crezi un reazem și care, de fapt, poate fi o capcană. Sunt, deja, destul de mulți ani de zbucium pe acest subiect și, iată, Antonella Cornici construiește un spectacol ca un clopoțel menit să risipească hipnoza indiferenței. Și o face prin straturi suprapuse, de la metaforă până la informație brută (și brutală, adică fără menajamente) proiectată pe un generic de final. Pentru ca scurtul monolog al "vinovatului fără vină", interpretat de Dani Popa, să încheie într-o notă poetică intensă, la care publicul aplaudă într-o reacție emotivă molipsitoare. Vocea sa, de-a dreptul candidă, paradoxală, poate, în raport cu statura actorului, asortată cu albul inocent, face să dispară, ca apa pierdută în nisip, zavera stârnită dincolo de scenă și indusă personajelor justițiare de pe scenă. Dani Popa vine din spatele sălii, dinspre spectatori, aidoma unui ispășitor a cărui "jertfă" a fost absurdă dar care o încarcă de sens tocmai pentru a trezi conștiințe. "Uneori, justiția nu are timp pentru adevăr". Vocea blândă, înțelegătoare, modulată în apelul către doamna judecătoare, către procuror, ajunge la o șoaptă penetrantă când amintește că victimele sunt "OAMENI".
Desigur, "Adevărul nu e decât unul singur, nu are mai multe fețe! Căutați-l!" Îndemnul la ieșirea din indiferență se însoțește cu avertizarea că s-ar putea ca și justițiarii să ajungă în postura celui condamnat. Și asta, desigur, în varianta jocului absurd al întâmplării. Ei bine, aici, în acest punct în care privirile tuturor se îndreaptă scrutătoare spre cei care împart dreptatea, eu simt nevoia să spun că hazardul se insinuează și în interstițiul dintre mecanismul justiției și adevăr. Fiind vorba de o activitate umană, e supusă nu doar greșelii, nu doar culpei - mult mai grave, aici -, cât hazardului. Un hazard ce poate obtura dovezile obiective, ce poate plasa rezolvarea în hăul, - infinitezimal, chiar -, dintre alineatele cât de stufoase ale legii. Cu cât am avansat pe drumul elaborării unor proceduri, cu atât am primit câte un semn despre un petec de realitate neacoperit. Iar când mai e și vorba de mărturia unui om, despre încredere în cuvântul său, totul se fragilizează.
În spectacol, martorii din proces nu jură pe Biblie (ce paradox, gestul de a jura pe Cartea Sfântă este respins de religie!) ci - potrivit alternativei stipulate de lege -, ridică mâna. Este comică scena cu primul martor, interpretat de Ștefan Liță, îndemnat să ridice brațul tot mai sus, dar mă pot gândi că, astfel, cel care depune o astfel de mărturie tot dinspre divinitate își culege credibilitatea. Deși practica arată că unora nici nu le pasă de Dumnezeu ori de conștiință, cuvântul lor nu este cercetat cu detectorul de minciuni sau, poate, trece și de acesta. Avem referința Năpastei, dar societatea mizează pe evoluție iar credința în 'mai bine' e mai grăbită decât ultimul 'infanterist'.
Eu, unul, am privit spectacolul propus de Antonella Cornici printr-o lentilă întoarsă spre noi. Da, e vorba de un spectator condamnat la moarte, unul oarecare, pe care a căzut 'năpasta' aidoma unui fulger pe-un copac din pădure, dar, dacă "vinovatul fără vină" avertizează justițiarii că pot deveni la rându-le acuzați, la fel de bine, prin acest spectacol, suntem noi, spectatori nepăsători, atenționați că devenim, adesea, justițiari impulsivi, superficiali.
Iar primul semn vine repede în economia spectacolului, când primul martor, cel care stă la intrarea în sală și verifică biletele, arată, cu un gest iute, parcă nici solicitat, spre cel condamnat, fără să-i tremure mâna, fără nici urmă de ezitare, fără vreun argument. Și nu ai cum să nu te gândești că ni se întâmplă și nouă, uneori, la scara situațiilor fără gravitate, să facem la fel.
Și, cum am menționat funcția primului martor, trebuie să descriu înscenarea pusă la cale de regizoare. Actorii din distribuție, cei care se înscriu în seria martorilor, echipați cu inspiratele tricouri inscripționate cu numele teatrului, erau deja instalați în punctele invocate în text. Ceea ce, pentru un spectator ce ajunge mai rar la Giurgiu, reprezintă o perfectă disimulare. Eu mă pot prevala de aritmetica firavă a prezențelor aici, dar nu pot invoca acest argument atâta vreme cât am scris deja despre ei și am fost sedus de context. De la Ștefan Liță am trecut la garderobă și, atent să salut în stânga, să fac un semn că nu mă dau în lături de la jocul cu camera video care documenta mișcările din teatru, n-am mai analizat semnalul celei de-a doua garderobiere, cea care va urca pe scenă ca al doilea martor, Marina Fluerașu.
Am intrat în sală. În sala de spectacole dar, în fond, și un proces e un spectacol. Grav și cu consecințe imediate. Abia acum, revăzând totul, mă duc cu gândul și la creația lui Radu Afrim, de acum câțiva ani, de la Teatrul Maghiar din Timișoara, Detalii naive, total lipsite de profunzime din viața unor spectatori. Aparent, punctul comun între cele două spectacole se află într-un cuvânt din fiecare titlu. Dar avem, pe fond, răsucirea spotului de raze explicit spre omul care, de regulă, stă liniștit în penumbră și privește. Care așteaptă curgerea evenimentelor. Radu Afrim se întreba: "Cum aș putea să-i fac pe spectatori să ignore total ce se întâmplă pe scenă și, astfel, ei să devină buricul pământului, acolo, în sală, timp de o oră jumate?" Și a adus actorii spre a-i oglindi pe spectatori. Cu toate ale vieții. Ba chiar și dincolo de ea, cu acel emoționant gest de perpetuare a abonamentelor la teatru și pentru cei duși. Ei bine, Antonella Cornici aduce un spectator - mai bine zis imaginea sa filmată - pe scenă, unul ca oricare, avertizând asupra multiplicării. Dar lucrurile nu se opresc la trezirea vigilenței sau la semnalizarea incorectitudinilor dintr-un sistem, ci se extind spre un comportament generalizat. Ajungem, noi toți, să condamnăm - slavă Domnului!, nu la moarte - oricând, pe oricine, pe un motiv ivit din senin.
Matei Vișniec a scris textul în 1985 și, la acel moment, era limpede imposibil de adus la public, justiția comunistă fiind, de fapt, o contradicție în termeni. Sunt momente în care simt că piesa trimite și la timpul mai cumplit, al anilor instalării comunismului - când apărătorul era fățiș ca un acuzator: "La moarte! N-am cum sa apăr un om pe fața căruia crima stă întinsă ca o plagă." Apărătorul, jucat cu patos de Vlad Bânzoiu, dezvoltă aparența cameleonică, în simulacrul actului de justiție. În totalitarism sună teribil vorbele sale: "Și tăcerea dumneavoastră e o minciună." Pentru ca tot el sa ducă mai departe valența mesajului, dincolo de orice regim, spre universalitate. Apărătorul se leapădă: "Acest om n-a avut niciodată nici o opinie... N-am cum să apăr un om care ucide în el toate calitățile speciei. A fost acuzat și n-a reacționat."
Vlad Bânzoiu vine cu chipul juvenil, cu albul dinților în zâmbetul larg, înșelător. Este, paradoxal, elementul decisiv în condamnare, este, totodată, chiar un apărător al speciei, prin evocarea păcatului care ne pierde: inacțiunea în fața greșelilor. Într-un fel, rostește o replică în care se înghesuie și un adevăr și o disperare de alungat și un impuls ancestral nefericit: "Să nu așteptăm o lege care nu vine, care nu are de unde să vină... Să-l ucidem aici și să ne ducem acasă!"
Eu n-am putut face abstracție de nota asta istorică. Inclusiv pentru curajul meritoriu al autorului, la acel moment. Apoi, desigur, piesa impune prin elevarea la universalitate, în stil ionescian. Textul absurdului, cu valențe de umor rafinat, de reflecție, s-a simțit în spectacol. Un absurd cu priză la viața noastră. Spectator care, prin hazard, nu m-am așezat pe scaunul celui condamnat, am simțit mereu că sunt parte din acest joc.
Când Ștefan Liță, primul martor, cu chip inocent amuzant, spune - vizavi de accesul spectatorilor în sală -: "Sunt figuri și figuri. Unii sunt făcuți să intre în prima jumătate, alții sunt făcuți să intre în a doua jumătate", m-am chestionat imediat: eu ce figură am?
Marina Fluerașu îmi pare că mă are și pe mine în vedere când, panoramând sala, afirmă cu încredere: "Știu dintre o privire cam ce pardesiu i se potrivește și cam ce umbrelă poate să poarte". De altfel, când confirmă numărul de la garderobă pe care l-a dat condamnatului, am scos, instinctiv, din buzunar propriul meu număr și am avut un sentiment contradictoriu văzând că era altul. Și nu l-am mai adunat cu cel al scaunului, spre a nu descoperi că se potrivește cine știe cărui criteriu, de care o întreagă sală a râs în hohote dar nu și condamnatul. Am fost mai relaxat la depoziția martorei fotograf, Mădălina Borș, pentru că și eu sunt enervat la clipitul subiecților de fotografiat. Este o scenă foarte dinamică, în care tânăra actriță întoarce replicile 'monștrilor sacri' precum se succed schimburile de mingi la un meci de ping-pong. Absurdul se estompează la ultimul martor, un spectator. Evelyn Marcu (pe ea am văzut-o în rolul pe care-l împarte cu Flavia Perșa) propune un personaj sensibil, cu timiditate. O femeie blândă, răspunzând cu sfială, cu un zâmbet reținut, emoționată că este în centru atenției unei săli întregi. Fiece răspuns al ei include ca argument gestul soțului: "Soțul meu zice...", "Soțul meu a râs..." și o umbră se strecoară pe chipul ei. Albul costumației sale contribuie la nota lirică (râsu'-plânsu', o constantă a spectacolului, a inclus și numele martorei, Maria Tănase - suficient de amintit numele - dar și, se impunea, replica cu umor legată de numele actriței din rol principal).
O clipă de uitare a procesului, chiar dacă tot de el este legată, este a tentativei de identificare a condamnatului de către martora care servește cafea și apă (delicios schimbul de replici privind ordinea acestora), interpretată de Ana-Maria Fasolă. Este o scenă viabilă și deprinsă din spectacol, o scenă ce poate fi privită și ca un tribut adus marilor actori de comedie invocați adesea. Inocența cu care răspunde Ana-Maria Fasolă amintește de replici cu chip netulburat (Marin Moraru, Dem Rădulescu), oferind alternanța perfect generatoare de umor furtunii dirijate de jocul impetuos al lui Marius Manole, care poate orice (iertată-mi fie exprimarea prea simplă). Sunt gesturi care se leagă într-un mecanism bine articulat, sunt intervenții suplimentare și sunt replici care stârnesc ilaritate dar care pot fi, ulterior, rememorate (despre lumină, despre monede, despre ființă). Se simte o plăcută omogenitate de echipă, pe scenă, experiența racordându-se fin cu entuziasmul.
Permanent pe scenă, Bogdan Ujeniuc face mai mult decât un rol tehnic. Și alegerea sa pentru rolul de grefier poate a avut în vedere capacitatea fizică de a-l lua în brațe pe Marius Manole, dar tonul său calm se impune permanent într-un spațiu în care "există nervi". Când deschide spectacolul cu anunțul de intrare a Curții, chiar am simțit necesar să-l ascult și să mă ridic în picioare. N-am avut curaj. Și, mă gândesc, văzând cum reacționează publicul și în alte spectacole ce-și propun, aparent, o relație subliniată cu acesta, să existe un stimul discret. Pentru că așa par să reacționeze grupurile de necunoscuți. Bogdan Ujeniuc îmbină gravitatea funcției, asortată cu fizicul și cu o expresie la îndemână, cu o sensibilitate ce-l deconspiră, controlat. Așa cum l-am văzut și în rolul polițistului din Teorema maimuțelor infinite. Grefierul din Spectatorul condamnat la moarte este și prompt în trasarea unor scene, și cu amprentă în rostirea unor replici, cu vizibilitate în schimbul de 'trasoare'. Când se apropie de camera video (mânuită în timp real de Irina Tocănel), într-un moment de criză, apasă un buton pentru a șterge înregistrarea, rostind o replică tulburătoare: "Trebuie să ne pierdem memoria". Replică pe care Vlad Bânzoiu, apărătorul, o dezvoltă distopic: să o facem cu toții, organizat, fără speranță. Ba mai mult, privindu-ne-n ochi!
Ei bine, de pe afiș ne privește în ochi procurorul, personificat de Marius Manole. Desigur, afișul are și rolul important al apropierii publicului și, astfel, valorifică includerea celor două nume mari din teatrul românesc în distribuția producției teatrului giurgiuvean. Astfel, în spatele procurorului apare judecătoarea, interpretată de Carmen Tănase, ipostaziată în profil. Ar fi o ilustrare a posturii sale aparent neutre. Pe parcursul spectacolului chiar mi s-a părut a oferi, prin joc, o imagine relativ acomodantă, față de distopia care se revarsă deodată cu hohotele de râs. Tonul cu care rostește replicile este calm, uman, primește empatie. O pot imagina un fel de Trahanache feminin, modern, cu mult mai multă suplețe și inducând încredere, cu toate semnele aidoma unei imaturități procedurale, cum ne e atitudinea când survolăm trecutul instituțional. Este cea mai apropiată de imaginea simbolică a gestionării actului de justiție. Este om, ca fiecare dintre noi, în toate replicile. Atât când se lasă dusă de ispita retoricii - "Care casă? Eu n-am casă. Casa mea e legea. Justiția!" -, cât și atunci când improvizează, precum în intervenția martorei care afirmă că are mașină ("Sunteți cu mașina? Mergeți la București?").
Surprinzător a fost, pentru mine, vârtejul stârnit de jocul lui Marius Manole, în postura procurorului. Insistența exacerbată, agresivitatea, de-a dreptul, cu care nu doar pledează ci chiar impune propria decizie, m-au derutat. Având în minte contextul scrierii piesei, am avut un suport. Spectacolul fiind construit pentru prezent, am putut să-mi imaginez presiunea "productivității" impuse procurorilor, dinspre șefi obsedați de bifarea indicatorilor de activitate, inclusiv dinspre societate civilă, veghind la evitarea tărăgănării unor soluții juridice. Și totuși, este un nivel de ofensivă mult peste limitele acceptabile. Marius Manole face un tur de forță în replici și-n ton, în gesturi și grimase.
Personajul ilustrat nu pare nici corupt - singura replică suspectă este adresată primului martor, mai discret: "nu uita ce-am vorbit!" -, nici supus vreunei comenzi. Textul, asumat în totalitarism, devenea limpede. Acum, în libertate, pare greu de acceptat. Și totuși, cuvântul primit din interiorul breslei, cu exemplificări și detalii, m-a speriat. Că a existat un procuror aidoma nu doar că așază totul în cadrul firescului, dar duce și către o justificare dublă. Da, există act incorect de împărțire a dreptății - fie și dirijat dinspre nevăzut -, dar există și hazard, diseminat în actorii justiției - oricâte legi și norme de procedură s-ar elabora. Procurorul din spectacol spune de la bun început: "N-are nici un rost să mai pierdem timpul. Să-l omorâm și să mergem acasă!" Doar că asta, translatat la nivelul strict verbal, ne caracterizează pe mulți, antrenați cu aprindere în polemici fără vreun sfârșit, manipulând probe ca în spectacol, fără să percepem absurdul.
Ca o secvență de teatru în teatru, avem audierea actorului ce joacă rolul procurorului. O mică bijuterie marca Marius Manole, cu insertul de aer personal în replici ce descriu viața actorului. Se identifică întâi prin metafora personajului -"Sunt un porc, un criminal, o pațachină și o ploșniță", strecoară între glume identitatea umană - "În viața mea intimă sunt tot actor. Nu pot să scap de boala asta", pentru ca, în cele din urmă, când absurdul îl încolțește în dubla sa postură, răspunde la solicitarea de a dovedi că e prezent prin "eu exist și asta-i tot", amintind de "eu sunt cel ce sunt". Din nou o dublă simbolistică, de asemenea paradoxală.
Iar metafora se întoarce asupra autorului. Matei Vișniec, ca autor al textului pe care personajele află că-l joacă, apare filmat cu un plasture pe gură. Autorul e amuțit. Rămâne textul. Chiar în derularea spectacolului m-am gândit la puterea regizoarei Antonella Cornici de a reda forța cuvântului pe scena contemporană. Fără a diminua meritul actorilor, dimpotrivă. Fără a economisi imaginație de construcție a unui ansamblu. Un spectacol clasic impregnat de prezent. Este a treia montare la Giurgiu (după Hăul sfinților și Teorema maimuțelor infinite) și mă uit cum a conferit o amprentă teatrului, atentă la coagularea publicului, într-un oraș mic - oferind mereu teme majore într-un format atractiv, cum a antrenat tinerii actori și le-a oferit șansa de a crește. Anul trecut le-a propus un workshop cu Alexandru Hausvater, acum să joace alături de doi mari actori.
În ceea ce mă privește, eu rămân încredințat de șansa unei justiții oneste. Responsabilitatea devenind literă de lege. Am în minte și referința prietenului meu american, trecut de două ori prin experiența curții cu juri. Cu avantaje, cu vulnerabilități. Ce stă în puterea noastră, să facem! Iar acest spectacol lucrează în acest sens. Ne avertizează asupra pericolelor, dar ne și semnalează că suntem jurați în curtea cea mare, a societății.
Cristian Dănileț citează, undeva, ceea ce i-a spus o avocată: "Justiția nu e despre ce e acum, ci despre ce trebuie să fie".
(foto: Albert Dobrin)
Spectatorul condamnat la moarte
de Matei Vișniec
Regia: Antonella Cornici
Scenografia: Alexandra Mădălina Mihai / Lighting design: Lucian Moga & Alexandru Agafiței / Sound design: Șerban Chițu / Video design: Cristina Huțu
Distribuția: Carmen Tănase - judecătoarea / Marius Manole - procurorul / Vlad Bînzoiu - avocatul apărării / Bogdan Ujeniuc - grefier / Ștefan Liță - M1-5-biletele, la usa / Marina Fluerașu - garderobiera / Ana-Maria Fasolă - femeia de la bufet / Mădălina Borș - fotografa / Evelyn Marcu / Flavia Perșa - spectatoarea / Dani Popa - inocentul / Irina Tocănel - operator video.
Premiera: 8 ianuarie 2023.