Într-un studiu realizat de Consiliul Europei în 2020 s-a constatat că România se află pe locul 3 în Europa la numărul de deținuți închiși pentru omor: "România are aproximativ 20.000 de deținuți (...) cu 106,5 deținuți la suta de mii de locuitori."[1] scrie Cristi Danilet pe pagina celor de la VeDem Just. Un număr mare, de impact, surprinzător, dar real. Foarte real.
Centrul de Creație MAIDAN, este un incubator de creație artistică din Cluj, care are scopul de a promova atât studenții și absolvenții de profil artistic, cât și artiștii existenți. Astfel, de data asta, Maidan vine cu o nouă propunere de spectacol, intitulată Disneiland.
Textul dramatic pornește de la povestea unui deținut aflat în Penitenciarul de maximă siguranță de la Aiud, scris în urma unor interviuri și a unor întâlniri cu acesta, și ficționalizează cazul într-un spectacol. O poveste care ne pune la încercare etichetele personale pe care le punem pe oamenii din jurul nostru. Cuba se află în ultima sa noapte la penitenciar, urmând să fie eliberat a doua zi, datorită comportamentului său adecvat. Prietenii din celelalte celule vor astfel să îi ofere un cadou de bun rămas, înainte de a se întoarce înapoi în societate: o noapte cu o prostituată. M-a surprins însă abordarea personajului principal care nu pare interesat de prezența acestei doamne intrată, printr-o înțelegere cu gardienii, în celula lui. Prostituata, un personaj bine conturat, dezvăluie pe parcurs situația ei de acasă, o situație precară, venită fiind dintr-un mediu defavorizat. Stereotipurile despre femeile care practică meseria asta sunt nenumărate, ele fiind privite și judecate fără să aflăm povestea din spate. Dar în fapt ambele personaje sunt construite pe părerile false ale celor din jur. Cuba e considerat un criminal pentru că a ajutat un tânăr să scape din mâinile unui organ de poliție violent, iar ea e considerată o ușuratică pentru că își dorește un trai decent pentru fiul ei. Cei doi ajung să empatizeze unul cu celălalt și să descopere esența vieții.
În ultima vreme putem vedea pe social-media o serie de interviuri cu lucrătoare în industria sexului care povestesc cum mulți bărbați apelează la ele pentru momente intime de... sinceritate. Fără pic de nuditate sau intenții de nevoie carnală. Bărbați însurați, tați, bărbați logodiți, bărbați în "relații complicate", ajung să își povestească frustrările, ca la o sesiune de terapie. Tema asta este abordată și în acest spectacol. Cuba, un om cu intenții bune, care a petrecut mai bine de 24 de ani la pușcărie, dezvăluie că tot ce își dorește e o familie. Un loc sigur, acel "acasă" după care tânjim toți. Renegat de rude, simte nevoia să își întemeieze singur un grup din care să facă și el parte. Credeți că familia lui știe de ce a făcut ceea ce a făcut?
Scenografia (Diana Aldea) este simplă: două paturi supraetajate, trei pungi de rafie, una pregătită pentru plecare cu hainele lui și două cu câte un bidon mare de apă fiecare, folosite pentru antrenamente. Perne, o pungă cu mâncare, o baie improvizată, un birou și elementul surpriză, un televizor. Încă de la intrarea în sală putem observa că Cuba este captivat de desenele animat care rulează la televizor, Sofia Întâi. Element cheie, care se leagă de titlul spectacolului. Lumea Disney, locul unde totul se termină cu bine, unde binele învinge întotdeauna. Aflăm că una din dorințele lui cele mai mari este să ajungă în Disneyland. O dorință de natură pură, o dorință inocentă, care merge în antiteză cu statutul lui de pușcăriaș. Bine, asta e prima impresie, odată ce urmărești toată povestea, totul capătă sens. O să vă mai lansez o întrebare: Credeți că totul se va termina cu bine în spectacolul acesta? O să vă las să vă răspundeți singuri la această întrebare.
Regia (Diana Aldea) este "curată", fără prea multe artificii, și permite focusarea pe dramaturgie și joc actoricesc. Actorii, Radu Lărgeanu, Codruța Bonta, Paul Tonca / Cătălin Florea reușesc să ducă spectatorul prin toate stările posibile, în doar 70 de minute, lăsându-te la ieșirea din sală cu lacrimi pe obraji. Dramaturgia, una scrisă într-un stil accesibil pentru orice tip de spectator, este semnată de Diana Aldea și Dan Boldea, iar muzica de Paul Tonca.
Dacă încă nu v-ați răspuns la toate întrebările de mai sus, vă recomand să dați o fugă până la Maidan. Poate veți avea parte de aceeași experiență ca mea. Vă las cu un schimb de replici care mi-a rămas în cap: "Tu când ești fericit? / Nu cred că am fost vreodată fericit.".