Făclia / ianuarie 2023
Pe o bancă
Cu o largă distribuire pe scenele românești (montări, versiuni, adaptări, titluri schimbate, musical), piesa lui Alexandr Ghelman Doi pe o bancă a ajuns și la teatrul turdean. Premiera spectacolului a avut loc în noiembrie 2022, în regia semnată de Muriel Manea cu titlul scurtat Pe o bancă.

 E valabilă trimiterea spre sensul că în cercul destinal al speranțelor pot fi prinși mai mulți? După atâtea fanteziste montări, spectacolul turdean nici n-ar trebui să pară excentric, deși, prin pigmentație vizuală și amprentare simbolică, este sărit bine din încadrarea într-o realitate obișnuită. Realitate din care pornesc ideile implementate în spectacol. Puține, e drept, dar tranșante.

Textul dramaturgului rus-moldovean Alexandr Ghelman, considerat ba subțire, ba genial, delicat în fond și flexibil, axat pe relaționarea dulce-amară dintre două personaje, permite interpretări felurite în funcție de ținta regizorului. Muriel Manea merge pe ideea expandării banalității într-o grilă simbolică. Întâlnirea întâmplătoare dintre cei doi, într-un parc, pe o bancă, devine de la bun început un semn al destinului. Întâmplare sau destin? El (Cornel Miron) ajunge la Ea (Doina Șoproni), așezată pe o bancă și croșetând de zor, urmând "firul Ariadnei" al destinului, fir de lână depănat lent de moire mitice misterioase. Banca predestinată e înconjurată de un cerc format din gheme de lână. Un ghem - un destin. Fiecare cu destinul lui. Al personajelor piesei stă sub incidența speranțelor, a visurilor de iubire, a fugii de singurătate. Speranțele lui de a agăța o femeie și speranțele ei de a întâlni un bărbat. Ideea acestui incipit vizual e excelentă. Denotă nu numai capacitatea de a aprofunda regizoral textul, ci și soluții pentru spectator de a-l înțelege sub formă concluzivă.

Dacă ideea cu ghemurile e binevenită, sugestivă, nu același lucru se poate spune despre costumația actorilor. Ambele personaje sunt niște parodii venite din teatrul de circ. Cornel Miron e un clovn în toată puterea cuvântului, înveșmântat în mătăsuri cu dungi țipătoare, cu papion supradimensionat și șosete îndungate, fățiș neasortate, amintind de clovnii lui Sorin Misirianțu din Angajare de clovn. De ce? Donjuanul de mahala, Fedea, vrea cu orice preț să ne sugereze regizoarea, e un papițoi jalnic, un mitoman de rang înalt, caraghios, demn de dispreț. Ca atare trebuie să râdem de el. De ce? întreb iarăși. El e un om normal, șofer la autobaza din oraș, mai ales că spre final își dezvăluie necazurile din viața lui conjugală după mai multe mariaje ratate. L-am văzut și pe Mihai Bendeac costumat astfel și se pare că ștafeta a fost preluată de la un regizor la altul. De ce să batjocorim un șofer iubăreț, care zboară din floare în floare, până este prins și arătat cu degetul? Costumația Doinei Șoproni este și mai de neînțeles. Vera e o femeie cumsecade, ce croșetează decent pe o bancă în parc, dar are însemne de cocotă. E un mixt care nu merge, nu se potrivește cu statutul de muncitoare într-o fabrică de ciorapi, și ea după o căsnicie eșuată. Cu volănașe stridente în partea de jos a rochiei roz și cu o floare roșie prinsă în păr, ea vrea să seducă, dar și să pară onorabilă.


 Ce abuz de inadecvări ridicole! Chiar așa! Trebuie neapărat să râdem de doi oameni care se caută, desigur, oameni cu defectele și meritele lor? Am impresia că nici actorii n-au știut pe ce să insiste ca personajele lor să devină credibile. Sub povara vestimentației împovărătoare (simbolic) era și greu. Dezamăgirea vine și de la actorii, de altfel, admirabili. Bâlbâieli din partea lui Cornel Miron, schimonosiri din partea Doinei Șoproni. Păcat.

Decât escaladări în meta-limbaj, cu simboluri sofisticat metafizice, acolo unde nici nu e cazul, prefer coborârea în realitatea și platitudinea cotidianului. Doi oameni se întâlnesc. El, amorez cu state vechi de funcțiuni, caută s-o aburească cu tot felul de minciuni. Ea îl descoperă și-l demască. Au fost amanți într-o noapte, dar el nu o recunoaște la început (fisură în text). Eventual, trebuia să se insiste pe întunericul din parc. De aici, circul ciondănelilor comice. Dar sunt doi oameni normali, întâlniți pe stradă, în parc, pe o bancă. Așa cum apar și în alte spectacole edificate pe acest text.

 În această cheie regizorală amintesc spectacolul cu Doi pe o bancă în regia lui Dorel Vișan de la Teatrul Național Cluj din 1989, cu Melania Ursu și Dorel Vișan, decorul T. Th. Ciupe (nu prea bine primit, totuși la acea dată sau cu Emil Hossu și Catrinel Dumitrescu (film pentru televiziune din 1997 în regia lui Tudor Mărăscu). Și câte altele.
De: Alexandr Ghelman Regia: Muriel Manea Cu: Doina Șoproni, Cornel Miron

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus