februarie 2023
Venus in fur
Scris de dramaturgul american David Ives, textul Venus in fur și-a avut premiera absolută în ianuarie 2010 în ceea ce se cheamă off-Broadway (rețeaua de teatre profesioniste cu o capacitate între 100 și 499 de spectatori; ce e peste, e Broadway; ce e sub, e off-off-Broadway). Un an mai târziu, face pasul cel mare pe Broadway. Trei ani mai târziu, Roman Polanski lansează filmul în competiția de la Cannes, cu Emmanuelle Seigner (soția sa) și Mathieu Amalric, și primește César-ul 2014 pentru cea mai bună regie. Nouă ani mai târziu, în octombrie 2019, Venus in fur ajunge în off-off-ul bucureștean și are premiera la unteatru, în regia Elenei Morar.

Piesă în doi. El, Thomas Novachek (Richard Bovnoczki), dramaturg de succes, pe cale să-și facă debutul în regie pentru a înscena propria adaptare / dramatizare a romanului cvasi-ononim, Venus in furs, publicat de austriacul Leopold von Sacher-Masoch în 1870. Ea, Wanda Jordan (Silva Helena Schmidt), actriță, visând să primească rolul principal, cel al Vandei von Dunayev, din zisa dramatizare.

Ziua de casting tocmai s-a încheiat, afară e furtună, regizorul se pregătește să plece, când Wanda dă buzna pe ușă și, cum-necum, îl convinge pe Novachek să dea probă chiar în seara aceea. În lipsa actorului special angajat, Novacheck îi va da replica, preluând rolul titular masculin, cel al aristocratului Severin von Kushemski.


De aici încolo, vreme de aproape 2 ceasuri, se derulează sub ochii noștri meciurile Wanda - Thomas și Vanda - Kushemski. În fapt, e un singur joc. Cel de putere. Între un bărbat și o femeie. La început, toate casele pariază pe el. La final, ex-favoritul e bun de SMURD.

 

Cei doi excelenți actori glisează pe repede înainte între cele două identități care le revin. Elena Morar impune, în cele mai multe dintre scene, un ritm susținut care ține trează atenția spectatorului. În câteva momente, totuși, repetitivitatea anumitor bucăți de text nu e rezolvată prin soluții regizorale și spectacolul trenează. După cum, într-o încercare de a clarifica până la eliminarea oricărui dubiu miza piesei, Elena Morar așază pe un ecran ce coboară din tavan între ultima replica și momentul aplauzelor o seamă de texte care demască și combat parte din abuzurile masculilor aflați în roluri de forță în teatrele românești față de actrițe și alte colaboratoare din aparatul artistic și tehnic.


Demers salutar, dar parcă mai potrivit unui spectacol gândit într-o stilistică diferită de cea aleasă pentru montarea de la unteatru. Ce vedem pe scena micii / off-off Bulandre e demonstrație de actorie, e spectacol bazat pe elemente dramaturgice clasice, e, dacă vreți, ficțiune teatrală de bună și solidă calitate, căreia i se agață, la final, o remorcă de teatru social (să o numim documentară). Ansamblul astfel rezultat nu e din cale-afară de omogen.

Da, personajul Novachek poate oricând fi privit ca unul dintre cei care se cred Dumnezeu în teatrul (spitalul / universitatea / primăria / ministerul / compania) românesc! După cum, el poate la fel de bine să fie bărbatul / omul chinuit de teribile vise de mărire, pe care aproape că nu le mai maschează din exasperarea de a nu fi, mă-nțelegi, înțeles / meritat de contemporanii (cu precădere, de contemporanele) infinit mai slab dotate dpdv intelectual și numai. Boala aceasta nu e doar românească, nu aparține creatorilor de teatru, nici măcar doar bărbaților.


Înapoi la tot ce se (bine) întâmplă înainte de epilog. Silva Helena Schmidt cucerește scena pas cu pas. Richard Bovnoczki predă puterea și se aruncă în vis. E bărbatul care a visat o viață o apariție ca cea de care are parte în noaptea teribilei furtuni (sugerată sonor, prin zgomote de tunet, dar pierdută undeva în curgerea montării). Când dă să revină la realitate, își dă seama că totul n-a fost decât o imensă iluzie. Prin totul, se înțelege atât acea noapte (în care apariția încărcată de bizarerii greu explicabile a Wandei / Vandei pare desprinsă dintr-o proză fantastică), cât și eșafodajul intelectual și emoțional pe care și-a construit / cățărat existența. Wanda / Vanda poate fi privită și ca o întruchipare a întâlnirii dintre frica a bărbatului de a fi demascat în toată grandomania sa și nevoia sa de a-și da jos, măcar de față cu sine, toate măștile cu care s-a învățat să se acopere.

Luminile (light design: Dragoș Mărgineanu) și costumele (Noir Morphosis) sunt uneltele cu care personajul Silvei Helena Schmidt își începe dominația. Apoi, urmează mici intervenții în ce privește elementele de decor (Ileana Zirra) și indicațiile de regie oferite în cadrul casting-ului. În fine, trece la dictarea intrării și ieșirii din rolul în rol. Ea dirijează totul, cățărându-se la putere treptat și definitiv.


Bovnoczki (pentru care unteatru, nu TNB, e adevărata casă) răspunde impecabil asaltului. Prestația sa aproape că înnobilează personajul pe care textul, montarea și frazele finale de pe ecran îl demască și îngroapă.

În fiecare oglindă, zac semnele auto-idolatriei. Unii le iau în serios, alții, la mișto.
De: David Ives Regia: Elena Morar Cu: Silva Helena Schmidt, Richard Bovnoczki

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Național - Sala Amfiteatru
25.07.2024 21,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus