Conul Leonida față cu reacțiunea, văzută drept o "mică farsă a lui Caragiali" (cum notase în jurnalul lui Titu Maiorescu), sau ca un evident Delir în doi, e montată de Ion Sapdaru într-o cheie ionesciană, simplă, dar eficientă, la naționalul ieșean, în partea a doua a stagiunii 2022-2023. În ultimii ani, piesa a fost în atenția regizorilor, reprezentând o sursă de comic clasic pentru unii sau de farsă tragică în tușe caricaturale, disproporționate, așa cum se întâmplă în formula găsită de Felix Alexa la Teatrul Național din Timișoara în 2022. Replicile celebre funcționează impecabil în registrul absurdului, ele revin și pentru public - a câta oară?! - ca niște acorduri deja cunoscute dintr-un spectacol pe care l-am văzut de nenumărate ori.
Regizoral, textul este imaginea unei continue scene ce se reia până la anihilare. La fel ca și limbajul, gândurile sau istoriile pe care le povestește protagonistul, pierdut de altfel printre mărunțișurile banalității. Realitatea bătătorită ajunge simulacru. Întrepătrunderea dintre palpabil și invenție naște deriziunea. Și astfel înțeleasă piesa sub semnul aparenței, efectul teatralității este folosit în doze bine drămuite, astfel încât alunecarea de pe teritoriul obișnuitului pe cel al bizareriei să fie aproape insesizabilă. Odaia are aspect de cutie scenică, ai cărei pereți capitonați creează cadrul unui panopticum. E un interior de sicriu, căptușit cu un material plușat roșu, în care păpușile cu chipuri de ceară - bobocul și Mițul - își reiau coregrafia macabră, fragmentul de "viață", intrând și ieșind din teritoriul somnului. În cheia anihilării viului, spațiul e perceput ca un artificiu scenografic, iar timpul, chiar dacă e punctat ("douășpce trecute") devine în bucla aceasta irelevant. De fiecare dată e aceeași oră. Petrecerea de la băcanul din colț se transformă, în varianta oferită de regizor, într-o înregistrare ce se repetă, dereglat. Zavera vine dinspre culise și perturbă, dând curs aceluiași vis urât. Face să apară monștrii, din somnul rațiunii, firește. Același mecanism se pune în mișcare, ca și cum s-a întors cheița cutiei muzicale, iar figurinele își încep pașii hilari și mărunți. Sunt câteva secvențe care amintesc de pictura naivă medievală, ca de pildă conturul în contrejour al Efimiței cu imensul topor în mâini, profilul Saftei după draperia roșie asemănător unei ființe fantastice malefice, la pândă prin camerele golite de viață. Accente bruegelești și boschiene sunt presărate regizoral spre deliciul publicului.
Previzibil, finalul spectacolului reia începutul textului, în circularitatea devenită loc comun al absurdului. Caragiale e Ionesco. Uneori referințele sunt însă prea evidente, iar senzația că se urmărește a demonstra în orice chip apropierea de farsa tragică nu părăsește defel publicul. Scurtcircuitarea convenției teatrale, rapidele inserții de distanțare și rupere de logică la care Sapdaru apelează ajută la conturarea tabloului parodic.
Leonida și Efimița sunt o replică decrepită a domnului și doamnei Smith din Cântăreața cheală, mișcându-se într-un ritual de ei știut, monoton și automatizat, un ritm care, pentru că suntem încă în lumea reacționarilor, păstrează gesturi desuete de psihologizare. Doru Aftanasiu conturează un personaj ce dă impresia că ar fi mai ramolit decât l-ar prezenta vârsta indicată de dramaturg, adică șaizeci de ani. Pare mai curând nonagenarul din Scaunele. Leonida, împrumutând ceva din caracterul insidios al lui Dandanache, se transformă, din bătrânelul zaharisit, într-un meneur du jeu cu puseuri de dictator. Are și pe cine să dirijeze, polii dominării inversându-se la un moment dat, fiindcă Efimița (Anne Marie Chertic) joacă obedient rolul soției exemplare în rutina ei, dar și pe cel al diavolului care pune la îndoială suveranitatea republicanului din casă. Mițul e când stăpână absolută, când copil speriat de cuvinte exagerate, când o Semiramidă "atât de maternă", cu o oală de noapte în mână și doctoriile în cealaltă, când o nevricoasă gata să dea în fandacsie. Anne Marie Chertic lucrează rolul cu minuție, face contrapunct, trecând cu ușurință de la paleta realistă la expresii insolite.
Tensiunea e spulberată de Safta, în interpretarea spumoasă a Oanei Sandu. Mesager între lumea tulburătoare a viilor și cea cuprinsă de spaimă, liant între o realitate zgomotoasă și o dimensiune a necredibilului, Safta e un soi de augur straniu cu aspect de slujnică. Dezleagă misterul "revoluției", își ia peste picior fără jenă stăpânii și scapă oricăror reguli ale logicii. Satfa e o Mary din aceeași Cântăreață cheală, în haine ponosite și cu o legătură de lemne în brațe. Un orator limbut, care aduce concretul între fantasmele nocturne, Oana Sandu dezamorsează aparenta tensiune, inflamează situația ridicolă, jucând cu poftă și energie. Safta ei e o avalanșă trivială, ironică, mai curând involuntar, la adresa stăpânilor sau a petrecăreților de Lăsata Secului. E fața epustuflantă a reacțiunii. Și e un călău după o draperie roșie - o harpie desprinsă din mitologie sau o mașină infernală a claselor mici ce vor distruge, după puțin timp, tihna de pretutindeni, a odăilor modeste și a saloanelor elegante. Safta e moartea veselă, cu glas de mahalagioaică. Are ceva înspăimântător și nostalgic totodată.
Undeva - "în București" -, cadavrele năvălesc din dulap, într-un carnaval care răstoarnă măruntul univers al unui Leonida și al unei Efimița care au rămas, inexplicabil, foarte veseli. E o repetabilă scenă a balconului, de data aceasta unui teatru cu pereții matlasați, din care cele două personaje privesc, cu un amestec de amuzament și stupefacție, spre spectatori - nu cumva ei sunt zavragiii? Reacționarii? Golanii de la teatru sau din... Piața Universității? Ne-ar face din mână, dar se răzgândesc. Ni s-ar adresa: "Dragi tovarăși!" Dar cuvintele se sugrumă. Scapă doar în șoaptă: "Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață și..." Realitățile și referințele se contopesc. Timpul e scos din țâțâni, pendula bate orele haotic, iar de nicăieri se aude un glas "De ce trag clopotele, Leonido?" "De frânghie, moncher", i se răspunde de nicăieri.
Conul Leonida față cu reacțiunea, de I.L. Caragiale,
Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași,
data premierei 4 februarie 2022.
Regia: Ion Sapdaru.
Scenografia: Cătălin Târziu.
Cu: Doru Aftanasiu (Leonida), Anne Marie Chertic (Efimița), Oana Sandu (Safta).