Sunt fan Star Wars de la 13 ani, însă Dune mi s-a părut mereu o carte pretențioasă, supraîncărcată cu termeni necunoscuți (pe Wikipedia există mai multe glosare, printre care acesta). Villeneuve, care a descoperit romanul lui Herbert tot la 13 ani, în același timp cu pasiunea pentru cinema, a trăit toată viața cu dorința ca într-o bună zi să o ecranizeze. Ce mare realizare pentru copilul de 13 ani! Toate filmele pe care le-a făcut până acum au fost, de fapt, trepte spre marele proiect care urma să-l facă fericit pe puștiul din el. Și aproape pe fiecare dintre ele îl descoperi în Dune - de pildă, Arrival (2016, Denis Villeneuve) despre care am scris aici.
Spre deosebire de cei care au eșuat în a ecraniza memorabil o carte considerată imposibil de ecranizat, Villeneuve a înțeles că nu va reuși decât dacă simplifică materialul. A făcut asta, dar, în loc să înghesuie tot romanul într-un film, a preferat să întindă materialul cu telul pentru a ajunge de două filme. În plus, a știut că, dacă se putea bizui oricum pe fani, nu trebuia să piardă din vedere restul lumii. Iar cineva care nu știe cu ce se mănâncă Mirodenia, Vocea sau ornitopterul nu se va simți exclus de la festin.
Și mai e un detaliu important: spre deosebire de David Lynch ori Alejandro Jodorowsky, Villeneuve a atacat proiectul cu mai multă umilință și cu mai puțină dorință de a-și impune marca stilistică și de a modela cartea după sinele lui artistic.
E probabil filmul anului
Dune e probabil filmul anului 2021. Era de așteptat să aibă cel mai mare număr de încasări în 2021, deși în SUA a intrat concomitent în săli și pe HBO Max (trailerul oficial a avut peste 23 de milioane de vizualizări în perioada iulie-octombrie 2021). Dar nu e un film de văzut acasă. Numai într-o sală de cinema îl vei absorbi vizual și auditiv așa cum a fost conceput. Și ar fi de preferat proiecția IMAX sau, dacă nu, 2D. 3D-ul e dezagreabil, ochelarii blochează luminozitatea cadrelor și le fac să arate prăfuite.
Ce mi s-a părut fascinant la film (după 156 de minute genericul final m-a luat prin surprindere) e felul cum imaginează viitorul ajutându-se de trecut. Villeneuve a înțeles că nu faci viitorul credibil decât dacă îl legi de lucruri cunoscute. Nu e ceva nou, dar anul 10191 sună mai apropiat dacă folosești o scenografie clasică în locul uneia futuriste. Și a mai înțeles că o navă spațială care seamănă cu baloanele captive de tip Caquot din primul război mondial (cele care arătau ca niște trabuce) e mult mai atractivă vizual decât o minune a tehnicii. Combinația aceasta de melancolic și avangardist e cea mai bună rețetă pentru un SF care are și ceva substanță.
Arrival, cu navele lui fumurii și tăcute, a pregătit terenul pentru Dune. Proporțiile fiind acum altele, spectacolul devine grandios, dar nu vrea să-ți ia ochii. E un viitor în care te vezi trăind, unde soldații se bat corp la corp, iar regii certifică un act folosindu-și inelul cu sigiliu. Ca și cum trecutul s-ar întoarce. Nu e menirea lui Mesia, cel așteptat de fremeni și de femeile din ordinul Bene Gesserit, să lege trecutul de viitor?
Dune e un film foarte frumos realizat cu un bun simț vizual care se răsfrânge și asupra poveștii, chiar dacă nu se întâmplă foarte multe. Pentru a simplifica acțiunea primei jumătăți din roman, ea e concentrată pe Paul Atreides (Timothée Chalamet), care e urmărit luându-și în posesie puterile mesianice în timp ce ai lui sunt distruși de Harkonneni pe planeta Arrakis (Dune).
Pe tot parcursul filmului, ce urmează să i se întâmple lui Paul când îi va cunoaște pe Fermeni și se va îndrăgosti de Chani (Zendaya) e anunțat de premonițiile din vise și viziuni. E ca în modelul de cusătură "punctul înaintea acului", deși atunci când scenele se întâmplă în realitate, ele pun altfel în lumină premonițiile.
Problematica puterii și a exploatării resurselor naturale (Mirodenia) sunt și ele bifate, dar faptul că accentul e pus pe evoluția lui Paul face ca povestea să devină mai umană, cu atât mai mult cu cât paralela cu pandemia e de neocolit, în acest context mantra "Nu îmi va fi frică, frica ucide mintea", colorându-se altfel.
Dune e dintre acele filme care nici nu au nevoie de multă acțiune. E suficient ca Paul să se plimbe meditativ pe un mal în timp ce nave gigantice se ridică încet din apă ca să știi că ai putea petrece mult timp privind spectacolul.
Filmul e o realizare remarcabilă și unitară. Nu doar scenografia și efectele vizuale sunt frumoase, dar și costumele, muzica lui Hans Zimmer care dă și mai mult amploarea unei simfonii, sau imaginea lui Greig Fraser care scoate ce e mai bun din culorile deșertului pe care le virează de multe ori spre sepia.
Dacă vă temeți că Stellan Skarsgård l-ar juca îngroșat și ridicol pe Baron, nu e cazul. Chiar și cei cu roluri mai mici - cum e și cazul lui Javier Bardem, sunt ajutați de Villeneuve să le definească din câteva tușe nimerite.
Până și fanii Star Wars vor recunoaște că n-au mai văzut de mult o navă mai interesantă ca ornitopterul, care seamănă cu o libelulă (nu cu o pasăre, ca în carte) și care-și trage aripile la spate când intră în picaj.
La Festivalul de la Veneția în 2021, unde filmul a avut premiera mondială, Villeneuve a spus că nu intenționează să mai facă doar un film, ci două și să încheie trilogia cu o adaptare după Dune Messiah. Warner Bros. Pictures așteaptă să vadă ce încasări are filmul, deși se pare că munca la scenariul celei de-a doua părți a și început.
Va fi realizat și un serial spin-off, Dune: The Sisterhood, pe care îl va regiza tot Denis Villeneuve pentru HBO Max.
Numai de nu ar ajunge Dune un fel de Star Wars adică un condiment exploatat atât de des, încât nu mai are niciun gust.