Două fete-pereche (și fără pereche!) vin pe lume într-o zi binecuvântată de Dumnezeu. Sunt gemene. Și la fel de frumoase, ambele. Evoluează strălucitor, au tot ce și-ar putea dori: doi părinți-ca-nimeni-alții, inteligență și farmec, încredere în steaua lor comună. Totul împărțit egal, simetric... cum vrei să-i spui. Prima clipire (scurtă, banală) a sorții pare minoră, dar oricum benignă: ochelarii obligatoriu de purtat, de la vârsta școlară. Ei, și? Sporesc cochetăria, te fac să vezi lucrurile mai bine. Și, har Domnului, tot ce le înconjoară este bun, frumos, adevărat. Cresc realmente ÎMPREUNĂ: același aspect încântător, același spirit viu, aceeași cochetărie. Gândesc aproape identic, simt la fel. Fără nici un efort sau conivență, unele dintre reacțiile sau deciziile lor, deși luate în spații sau circumstanțe diferite, se dublează, se suprapun, se chiar îngemănează uimitor. Când este vorba despre afecțiune filială, totul se ridică la pătrat. O familie armonioasă, chiar perfectă, profund realizată, plină de iubirea izvorâtă din înțelegere, frumusețe, calm, echilibru. Pentru ca, dintr-odată, să apară nenorocirea: moartea timpurie și neașteptată a tatălui. Durerea celor două fiice este nimicitoare - și nu mai căutăm aici adjectivul cel mai potrivit, căci oricum este prea palid: la vârsta de 24 ani (atunci când înflorirea este completă, superbă, desăvârșită) în decurs de câteva zile - cam tot atâtea câte i-au trebuit Creatorului ca să desăvârșească lumea - își pierd, fulgerător, vederea! Ambele în același timp și tot în aceeași măsură. Doamne... unde ești, Doamne?!
Și, dacă Electra s-a întrupat din jale, Silvia și Irina încearcă, încep și izbutesc să renască și ele, scuturându-se și sfidând deprimarea pe care o prăvălesc, îndeobște, asupra omului nedreptatea (cu atât mai mult venită din partea Destinului), arbitrariul, absurdul. Cu o forță de caracter realmente uluitoare, iau viața în piept: un curaj (stereo:)) dincolo de orice închipuire, o colosală forță morală le determină să-și provoace și să-și învingă condiția impusă. Să se echilibreze psiho-emoțional, să-și păstreze caracterul puternic și dinamic, să-și dezvolte frumoasa zestre spirituală, să se lupte cu limitările și obstacolele inerente, năzuind realist, dar cu îndrăzneală, înțelepciune și entuziasm la împlinirea viselor recalibrate, nicidecum limitate.
Găsești acolo, în seninătatea și bucuria lor de viață, în maturitatea ce conferă gândirii sens și demnitate, atâta normalitate fermecătoare... cu încrederea senină în viitorul care se poate îmbunătăți, la fel de miraculos cum le-a încercat pe ambele, la fel de egal, nenorocirea. O împăcare cu soarta care le-a oferit (în completare, sau în compensație?) atâta altă frumusețe a vieții: soți iubitori, copii / nepoți, situație materială bună, chiar mai mult decât realizarea pe plan social: empatia nobilă, generoasă, a lumii înconjurătoare. Și, mai ales, o speranță tainică, dar clară, solidă, asupra unei posibile reversibilități. "În lumea asta-n care reversibil este totul / dovadă: patinajul și înotul / de ce numai lumina naște umbră?" (Adrian Păunescu).
Eu cred că nici cel mai mare scenarist hollywood-ian nu ar fi izbutit să imagineze o asemenea istorie de viață. Întâlnirea Alinei Amza cu ea s-a produs... ai putea crede, întâmplător. Dar ce întâmplare! Cu mulți ani în urmă, o adolescentă citea, cu vocea ei caldă, izvorâtă din sufletul generos și pur, poezii destinate a fi ascultate de cei fără vedere. Să-i mai repet numele?... În ultimul timp, sora ei pregătește spectacole de teatru cu o trupă (tot) de nevăzători, cel mai recent dintre ele ajungând chiar la un festival internațional!
Cum a vrut aceeași soartă (uneori rea, alteori sublimă) să-i fie prezentat tocmai ei, realizator în Televiziunea Română, de o prietenă, (ne)cazul surorilor gemene? S-a temut, mărturisește ea cu o sublimă onestitate, apoi s-a încumetat la primii pași - ezitanți, temători. Apoi, s-a pus pe muncă și așa s-a născut FILMUL acesta unicat.
Unul copleșitor, teribil, terifiant. Făcut cu o sinceritate absolută, cu o decență admirabilă, evitând orice clișeu sentimentaloid de care, să recunoaștem, lumea televiziunii este plină, altfel. Nu. Alina Amza a pus profesia de cineast - cu cele mai fericite componente ale sale - în sprijinul acestui subiect pe cât de nemaipomenit, pe atât de primejdios, dacă ar fi încăput pe acel calapod zis "profi" - cu care se laudă și calcă prin străchini, suflete și ce le mai iese în cale destui televizioniști. Un admirabil simț al măsurii, noblețea sufletească, cea care nu are nevoie de franjuri sau zorzoane, empatia sinceră și solidă dintre realizatoare și eroinele ei au făcut inutile și patetismul, și melodramatismul atât de populare și aducătoare de rating. Lăsându-le cu totul deoparte, această femeie (să-mi fie iertată, de către cei prea corecți politic, sublinierea; nu este nici un fel de discriminare aici, dimpotrivă!) s-a apropiat de subiect, de eroine, de resorturile spuse și nespuse ale poveștilor descoperite și puse apoi în valoare, cu o imensă responsabilitate și duioșie. De aici, grija de a evita orice stridență, precum și aruncarea tevepatetismelor în pubela cu recuzită consumată. Luciditatea bine temperată și nuanțarea vibrațiilor sufletești creează un halou de sensibilitate sinceră, de o deplină autenticitate. Nimic (dar nimic!) pe coarda compasiunii declarative. Firescul nemaipomenit al acestor două eroine nici n-ar fi avut nevoie de încadraturi speciale, de (d)efecte storcătoare de lacrimi și suspine, de "oh" și "vai" și "cum e posibil?" Marea și adevărata performanță regizorală constă tocmai în această profundă simplitate, nobila și profunda decență cu care ne invită să privim, să înțelegem și să simțim - care cât îl lasă mintea și sufletul - cât de superbă este și azi, mai ales azi, povestea celor două gemene care izbutesc, prin ele însele, să răspândească în jur o minunată lumină.
Mulțumim, dragele noastre Silvia, Irina și Alina.
PS: Mi-aș permite să solicit cititorilor acestor rânduri un efort de imaginație empatică și îi rog să-și închipuie, după ce vor fi văzut filmul, cum trebuie să-l fi simțit cele două eroine, atunci când - prin forța împrejurărilor - acesta le-a fost povestit, cadru de cadru.