Traducerea Danei Coșeru a oferit scenei ieșene posibilitatea de a face cunoștință cu Țestoasa lui Darwin, piesa pe care Radu Ghilas a montat-o în această a doua parte a stagiunii 2022-2023 a Teatrului Național "Vasile Alecsandri". Stilul dramaturgului spaniol, de o simplitate contrariantă în mijlocul unei abundențe de subteme, e tratat cu acuratețe. Puținele semne regizorale lasă respirația textului și actorilor să se desfășoare, iar scenografia (semnată de Sebastian Rațiu) urmează aceeași cale. Iluzia optică se inserează ca o marcă al teatralului, fiind redată printr-un decupaj simetric, dar amăgitor al tavanului, prin felul în care sunt dispuși pereții de pe fundal și prin planurile trasate de lumini. Radu Ghilaș e atent să nu încarce straturile de realitate pe care dramaturgul le suprapune deja în text, depășind cu bine riscul supraaglomerării ansamblului de idei. Neverosimilul și stranietatea vizitei doamnei Harriet Robinson produce ruptura de cotidian și echivalează cu un val enorm de problematici existențiale și morale, publicului propunându-i-se din primele momente miza unui "ce-ar fi dacă..." Ce-ar fi dacă animalele ar avea voce, înfățișare și logică umană? Ce-am afla despre noi cei din trecut și din prezent?
Protagonista nu e Mefisto încolăcit ca un câine pe pragul lui Faust, ci un animal din camera de studiu a lui Charles Darwin, care a evoluat la stadiul uman. Banalitatea profesorului universitar, în biroul căruia Harriet se instalează, e spulberată prin acceptarea pactului descoperirilor care ar trebui să-l ducă pe culmile recunoașterii. Și nu doar viața lui mică, petrecută între conferințe, simpozioane și proiecte de cercetare în domeniul istoriei, e bulversată, ci chiar istoria însăși e aruncată în aer prin mărturiile bizarului personaj martor în ultimele două secole a nenumăratelor erori umane: afacerea Dreyfus, revoluția bolșevică, primul și al doilea război mondial, Zidul Berlinului și câte altele. Filmul istoriei se derulează cu repeziciune, când înainte, când înapoi, se înnoadă în memoria afectivă și se împrăștie în subiectivisme. Pe firul ideii că istoria noastră este de fapt o înșiruire a erorilor, realitatea începe să se deformeze prin accente comice duse până la grotesc, timpul pare că dintr-o dată - ca la teatru - se răstoarnă, transformându-se într-o farsă, a cărei protagonistă este întreaga omenire. Țestoasa lui Darwin este desprinsă dintr-o bufonadă, e un hibrid ciudat care a descins într-un birou de universitar spre a scoate la suprafață, prin simpla sa prezență, realitatea ascunsă sub masca normalității - un chip hidos, alcătuit din neîmpliniri, din automatisme, din suferință și mult, prea mult, egoism. Figura aceasta lăuntrică, bine tăinuită poate fi generalizată și ne recunoaștem pe rând, de la est la vest și de pretutindeni, înfiorați de temerea că ea este adevărata noastră față. Martor a două veacuri de deziluzii și de incurabile epidemii ideologice, dar și antidot al bătrâneii, Harriet doar pare a fi un comentator interior al evenimentelor minunatei lumi noi sau vechi. Ea este și un acuzator, o voce ironică pe dedesubtul unor replici cu aer naiv. Realitatea virează în absurd, așa cum e exploatată de viziunea regizorală, și influențează personajele - pe Harriet, de la bun început, prin statutul ei dual, și apoi pe Profesor - un vânător de subiecte pentru prezentări academice -, pe Doctor - un ipochimen în halat medical - și pe Beti - supusa soție a Profesorului, în care trăiește, nevăzută, o sperjură. Iată oamenii cu diferitele lor fațete, unele mai cumplite ca altele.
Rolul țestoasei, cu dificultatea proporționării corecte între profilul uman și specia chelonian, între realitate și fantezie, îi este încredințat Pușei Darie. Am regăsit-o diferită - așa cum știam că va fi, așa cum și-a obișnuit publicul -, conducându-și partitura la limita firescului și chiar dacă discursul personajului dă impresia că e copilăros și inocent, actrița știe să strecoare tușe bizare, aspre pe alocuri, iar ruperile de ritm îi susțin discursul fragmentat între vocea umană și gândurile reptilei. Intrările și ieșirile dintr-o identitate în alta sunt fluide și, datorită acestei aparente punți a normalității, Pușa Darie controlează linia fină dintre ingenuitate și rațiune - o rațiune totuși ce se dovedește la final, criminală. Amintind de maimuța kafkiană (din O dare de seamă pentru o Academie), ni se propune ca personaj central țestoasa din capitolul opt al Originii speciilor, o străbunică din insulele Galapagos. Ea a coborât din ficțiune pe scenă, în fața noastră într-o amplă demonstrație despre adaptare, o demonstrație ce folosește oamenii ca materia de studiu. Unul dintre aceștia e este Profesorul, interpretat de Emil Coșeru, care reușește să contureze ridicolul unei minți de istoric calp. Personajul lui e minat de perfidie, de suficiență și de un narcisism caraghios, trăsături ce se reliefează printr-un umor iritant, între vexare și superficialitate. De partea cealaltă, reprezentant al științei medicale, e Doctorul. Lăsat pe mâna lui Dumitru Năstrușnicu, personajul ajunge un soi de Doctor Strangelove, interesat de experimentul invaziv, utopic și deopotrivă neînsemnat asupra unei creații desprinse dintr-un bestiar. Apelând la un sentiment al detașării în care se amestecă și nuanțe maladive, actorul conturează personajul asemenea unui scelerat care, cu toate ca nu este diform fizic, se integrează de minune în micul grup al disfuncționalilor morali. Chipurile umane se topesc precum ceara, lăsând să se vadă, din ce în ce mai clar, monstruozitatea, până când, inevitabil, întrebarea se ivește: ce a mai rămas uman în noi - a mai rămas ceva, vreo fărâmă? Iar răspunsul e pesimist cu reflexii tăioase: nici Beti, calina făptură din casa profesorului, o cățelușă alungata mereu în altă cameră, soția-servitoare, cu rănile ei din trecut încă nevindecate și cu regretele ei, nu scapă grotescului generalizat, ascunzând chipul hidos al interesului imediat. Irina Răduțu e pertinentă mai curând în partea finală, unde comicul exagerat îi susține valențele actoricești. Cei trei sunt uniți de terifica imagine a epuizării țestoasei până la anihilarea ei. Se produce o avalanșă de scenarii fantasmagorice a exploatării "resursei" prin comercializarea ei în orice chip: în mass media devoratoare de curiozități și de breaking news-uri, în lumea academică a devizei publish or perish, în cea medicală ce dă uitării propriul jurământ hipocratic. Teatrul ne-a răsturnat imaginea societății, dar noi ne privim ca și cum ar fi realitatea noastră obișnuită.
Pe fundalul scenei, video proiecțiile (video design-ul e realizat de Mihai Nistor) înfățișează colonii de insecte într-o continuă mișcare, ducându-și hrana în spinare, țesându-și pânzele cu minuție sau zburând în căutarea polenului. În fața unei catastrofe, lumea minusculă și-ar continua viața și apoi, conform teoriei determinismului, s-ar adapta, ar evolua. Însă a evolua e sinonim cu desfigurarea - după cum o maimuță învață să bea și mai târziu să poarte frac sau după cum o țestoasă ajunge să apere o fetiță în lagărul de concentrare și mai târziu să omoare cu sânge rece sau să se răzbune sau să se adapteze. Asemenea semnificații, la Mayorga, se întrepătrund. Ahtiați în a consuma și ultima firmitură de bunătate, solipsiști și falși, ignoranți și mult prea fragili în omenescul nostru, umanoizii sunt în existența zilnică niște creaturi pe care o țestoasă i-ar analiza cu o nesfârșită curiozitate într-un manual privitor la involuția speciilor. Alături de ea s-ar așeza comod în fotoliile teatrului evanescent, să ne fixeze cu luare aminte, și câinele lui Pavlov, Laika, oaia Dolly ori pisica lui Schrödinger.
Teatrul Național "Vasile Alecsandri" Iași
Țestoasa lui Darwin de Juan Mayorga,
Traducerea: Dana Coșeru
Regia: Radu Ghilaș, asistent de regie: Beatrice Roman.
Scenografia: Sebastian Rațiu.
Muzica și sound designul: Odry Bârcă. / Video design: Mihai Nistor.
Cu: Pușa Darie (Harriet), Emil Coșeru (Profesorul), Irina Răduțu Codreanu (Beti), Dumitru Năstrușnicu (Doctorul)
Data premierei: 11 februarie 2023