Pornesc metronomul pe o fugă de Bach. «How do you get to Carnegie Hall? - Practice.» Toată lumea s-a dat pe spate la filmul lui Jacques Audiard, De battre mon coeur s'est arrêté (Şi inima mi se opri în loc), titlu cam ciudat, care vine de la un vers din cântecul La fille du Père Noël al lui Jacques Dutronc. Când zic toată lumea, nu mă refer neapărat la cei mai puţin de 1000 de români care au intrat să-l vadă în sala de cinema. Ci la toată lumea care a scris că este remake la un film american obscur numit Fingers, pe franceză les doigts. Toată lumea scrie, dar nimeni n-a văzut originalul. Nu-l văzusem nici eu, dar am ţinut morţiş să fac rost de el înainte de a vedea le grand remake. Merci, MC. Poate-l vezi şi tu.
Fingers (1978) de James Toback reprezintă un capăt de pod la fel de important ca Taxi Driver, Hardcore şi Mean Streets. Eroul, sau mai bine zis anti-eroul său este Jimmy «Fingers» Angelelli, alias Harvey Keitel. E un film new-yorkez, între Paul Schrader şi Martin Scorsese, debutul unui autor (Exposed, Black and White) care nu a mai atins niciodată această performanţă. E un film despre impotenţă, numai subtextul sexual merită un studiu de analiză psihiatrică amănunţită. E un film-cult, menţionat şi în Get Shorty, unde personajul lui Travolta zice cât de mult i-a plăcut Keitel. Faţă de original, filmul lui Audiard e o variaţiune muzicală similară cu toate fugile de Bach cîntate electro.
Care sunt diferenţele? Un film existenţialist faţă de unul realist, ghetto blaster faţă de discman cu căşti, muzică soul / funk faţă de electro / techno. Jimmy Angelelli vs. Thomas Seyr, Harvey Kietel. vs. Romain Duris. Junele francez e excelent, dar nu se poate compara cu trăirile lui Keitel (care e mai mult un animal şi o victimă), cu tatăl lui (Michael Gazzo), cu Tisa Farrow (cherchez la femme) şi galeria de personaje de la Coppola din Naşul sau Scorsese, care, astăzi, populează serialul Sopranos. La francezi, tatăl e Niels Arestrup (din nou excelent) şi schimbările vin din povestea cu mafia rusească faţă de cea italo-americană, cu chinezoaica şi repetiţiile. Mediul profesional devine, din lumea interlopă new-yorkeză, cu rechini recuperatori, cea a afacerilor imobiliare oneroase pariziene, cu emigranţi de aruncat în stradă.
E o modă nouă, francezii adaptează un film american şi îl curăţă. De obicei, americanii transformau finalurile ambigue în cele cu happy end. Filmul lui Audiard are fin optimiste. E premiat şi respectat (Ursul de Aur la Berlin pentru muzică, BAFTA pentru cel mai bun film străin, opt premii Cesar), în timp ce originalul e blamat, infam, obscur (cu 325 de voturi pe imdb). Cariera lui Keitel aproape s-a oprit din cauza acestui film şi el cu greu s-a mai ridicat la acest maxim de intensitate interpretativ (v. Bad Lieutenant).
Am şi eu o rugăminte pentru fanii lui De battre mon coeur s'est arrêté. Să caute originalul şi să-l vadă. Cred că cel mai mare merit al filmului lui Audiard este că a trezit interesul pentru filmul lui Toback, unul din cele mai bune filme obscure şi încă ne-reevaluate din istoria cinematografului. Acum, că mi-am scris of-ul, degetele s-au oprit pe tastatură. «How do you get to Carnegie Hall? -Practice.» Adică pe româneşte: "N-ai scaun? Ia un koprol."