James Bond nu va deveni niciodată nefrecventabil, deși a fost acuzat în ultimii ani că e misogin, sexist și că-și vântură masculinitatea toxică prin istoria cinemaului începând cu 1962, când a apărut Dr. No, primul film din seria Bond.
Ce este mansplaining?
Numele lui Bond a fost legat postfactum și de termenul mansplaining, care se referă la situațiile când un bărbat îi explică ceva unei femei pe un ton condescendent, ca și cum ea ar fi mai proastă, și adesea explică aiurea (da, există un astfel de termen și a fost lansat în 2008 de scriitoarea americană Rebecca Solnit).
Era inevitabil ca James Bond să intre în vizorul retoricii feministe, care taxează azi ca abuziv până și gestul lui 007 (Sean Connery) de a-i fura o sărutare lui Pussy Galore în fân (Goldfinger, 1964). Nu cred că Pussy Galore s-a considerat abuzată, dar în fine. Cum filmele se îmbibă cu umorile perioadei în care au fost create, începând cu 1995, când M (Judi Dench) l-a făcut pe 007 (Pierce Brosnan) în GoldenEye (Martin Campbell, 1995) a sexist, misogynist dinosaur, aura de misoginism a lui Bond a început să pălească, iar eroul s-a muiat tot mai mult odată ce a cunoscut-o pe Vesper Lynd (Eva Green) și apoi pe Madeleine Swann (Léa Seydoux).
Un tip cool, un singuratic
Când Bond era interpretat de George Lazenby în On Her Majestys Secret Service (Peter R. Hunt, 1969) el chiar s-a însurat, dar, din fericire, contesa Teresa di Vicenzo a murit la finalul filmului. Nu sunt rea, dar asta e fișa postului. James Bond e un tip cool, un singuratic, el nu se implică emoțional nu doar pentru că nu vrea să sufere (deși moartea lui Vesper Lynd l-a cam trosnit), dar și pentru că n-are timp. Trebuie să salveze lumea, nu să fie om. (Pe Quora.com o să găsiți întrebări amuzante de genul: "De ce n-a spus niciodată James Bond te iubesc?", "De ce se culcă cu atâtea femei?" sau "Este Bond psihopat?"). Deci nu e Daniel Craig primul Bond fraier care i-a spus unei femei "te iubesc" (George Lazenby a fost), dar e primul care se moaie ca o cârpiță în fața iubirii, mai ales când e cu un picior în groapă (Ai făcut o cârpiță din mine - din Marți, după Crăciun de Radu Muntean).
Finalul din No Time to Die (2021) ne poate face și pe noi să lăcrimăm așa cum a făcut respectatul Owen Gleiberman de la Variety (a mărturisit-o în cronica de întâmpinare a filmului). La ieșirea lui Daniel Craig din scenă după 15 ani de James Bond și cinci filme - Casino Royale (Martin Campbell, 2006), Quantum of Solace (Marc Forster, 2008), Skyfall (Sam Mendes, 2012) și Spectre (Sam Mendes, 2015) e inevitabil să nu simțim cu toții pragul.
De ce să spună Bond I love you?!
Dar de ce să-l pui pe Bond să zică I love you tocmai acum?! Aerul de dur cu răni la vedere pe care l-a cultivat Craig în toți acești ani, cu totul diferit de aerul de golan cu ștaif al lui Connery (pe care personal îl prefer de la mare distanță), nu avea nevoie nici în ceasul al 12-lea să se muleze pe un bărbat obișnuit care mai are puțin și se duce cu Land Rover Defender-ul la Carrefour, să facă plinul pentru familie înaintea exploziei finale.
Asta s-ar întâmpla în partea a doua a filmului, cea mai lungită după părerea mea, pentru că în prima, Bond conduce nervos prin Italia un Aston Martin DB5 (care apărea și în Goldfinger) și e cu toate stelele la vedere când o urcă în tren pe Madeleine, pe care o bănuia că l-a turnat la Spectre, ea îl întreabă lăcrimând: "Cum voi ști că ești bine?", iar el îi aruncă printre dinți, cum se așteaptă toți: "N-o să știi". Prima parte a celui mai lung film cu James Bond din istorie (163 de minute) e un film în sine (fain că numai după ce o urcă pe Madeleine în tren apare tradiționalul generic de cinci minute, cât are nevoie Billie Eilish să cânte / miorlăie).
Nu e prost, nu e nici extraordinar
Pe urmă, povestea consumă avansul pe care-l avea și la un moment i se îneacă motorul, dar cumva se duce până la capăt. De fapt, mai contează? Fiind ultimul Bond cu Daniel Craig ieșind pe marile ecrane după ce a tot fost amânat de MGM din rațiuni financiaro-pandemice (sic!), fiind și ultimul film produs de studiourile MGM înainte de a fi cumpărate de Amazon, No Time to Die are voie să fie și lung, și prost dacă vrea. Nu e prost, nu e nici extraordinar, dar îl vom ține minte pentru că închide o epocă.
În timp o să legăm ultimul Bond cu Daniel Craig, în care e vorba despre o bombă biologică cu nanoboți care se iau prin simpla atingere și modifică ADN-ul (deși filmul a fost turnat înainte de Covid!), de această perioadă suspendată pe care încă o trăim, când atâtea lucruri de care eram siguri ne-au lăsat baltă. Un motiv în plus ca lui Bond să-i tremure bărbia la vederea femeii iubite și a fetiței acesteia care, ce să vezi, are ochii lui. E un progres pentru eroul care în anii '60 îi trosnea o palmă unei femei, iar acum își dă voie, în sfârșit, să fie vulnerabil.
Dar prefer ca Bond să plângă jumătate din film decât să devină femeie, agenta Jane Bond, cum speculează / glumesc unii. Producătorii tatonează, spun că nu știu cine va fi noul Bond, dar au distribuit acum o actriță de culoare (Lashana Lynch) în postura unei bărbătoase agente MI6 căreia i s-a spus chiar 007 cât Bond era pe tușă. Sper că seria nu se va contamina cu prea mulți nanoboți ai feminismului și că după Sean Connery, David Niven, George Lazenby, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan și Daniel Craig, va veni tot un bărbat.
No Time to Die nu e feminist
Oricum, No Time to Die nu e feminist, cum se așteptau poate fanii lui Phoebe Waller-Bridge (creatoarea lui Fleabag - serial TV, 2016-2019) când au auzit că e printre co-scenariști. Filmul se străduiește să-i cânte prohodul lui Bond într-un mod cât mai spectaculos, mai solemn și mai înălțător cu putință, dar să ofere și meniul zilei. Adică ne plimbă din Italia în Cuba, din Cuba în Norvegia, din Norvegia în Insulele Feroe (trecând prin Londra), revine cu zdrăngănele (gadgeturile) care ne-au încântat de la primul Bond încoace (mașini care aruncă piepteni, etc), bifează urmăriri la mustață prin apă / aer / sol, nu ratează nici clasica situație cu eroul care se urcă pentru prima dată la bordul unui avion necunoscut și, "lets see...", se descurcă să piloteze, are nu un personaj negativ, ci doi - tradiționalul Ernst Stavro Blofeld (Christoph Waltz), care e păzit la pușcărie mai bine ca Hannibal Lecter și Lyutsifer Safin (Rami Malek), care se răzbună pentru că familia i-a fost ucisă de Spectre (alt familist!).
Cine seamănă cu primarul din Las Fierbinți?
Mai e și un fel de minicomedie, căci David Dencik îl joacă pe savantul rus Obruchev în aceeași notă parodică pe care Gheorghe Ifrim o dă primarului din Las Fierbinți (și seamănă cu el), numai că aici scenele nu se integrează cum trebuie și nu lipsesc nici figurile feminine, dar, cu excepția iubitei principale, sunt estompate. Agenta MI6 Paloma (Ana de Armas) apare mult prea puțin, deși e adorabilă, iar scena respectivă reușită (oricum, Bond nu se dă la ea), Moneypenny (Naomie Harris) rămâne tot filmul pe fundal, iar după o primă tentativă de a o seduce pe noua 007, Bond se repliază când află cine e.
O nostalgie densă curge pe sub film, mai ales când auzi We have all the time in the world, melodia lui Louis Armstrong fiind preluată din On Her Majestys Secret Service, sau când citate din alte filme sunt strecurate ca și când. Finalul celui de-al 25-lea film cu James Bond îl găsește pe erou ca pe un Prometeu nu înlănțuit, ci izolat pe stâncă. Focul pe care l-a adus titanul muritorilor e, în cazul lui Bond, nu faptul că a salvat lumea, ci că și-a deschis inima, iar acum își acceptă soarta cu demnitate și, să fim serioși, și cu puțin spectacol. A durat ceva.
No Time to Die - de Cary Joji Fukunaga, cu: Daniel Craig, Léa Seydoux, Lashana Lynch, Rami Malek, Ralph Fiennes, Christoph Waltz, Ana de Armas, Naomie Harris, Jeffrey Wright, Ben Wishaw, Billy Magnussen, Rory Kinnear.