Din tragedie se întrupează (și) orgoliul - Universuri paralele

Premiera cu Universuri paralele a inaugurat, acum aproape un an, pe 27 martie 2022, Sala Studio a Teatrului de Stat Constanța (TSC). Gândită ca soluție de avarie pentru desfășurarea activității Teatrului până la finalizarea lucrărilor de renovare energetică și nu numai a sediului principal din Bd Ferdinand (ce s-ar putea redeschide cândva în 2024), sala amenajată în locul fostelor birouri din clădirea de pe strada Ion Lahovari se dovedește a fi o alegere dintre cele mai fericite.

Beneficiind de o configurație flexibilă a spațiului de joc și a dispunerii gradenelor destinate publicului, noua sală creează intimitate și invită la experiment. Într-un anume fel, amintește de sala Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe (TAM), ceea ce e o comparație dintre cele mai onorante pentru TSC. Continuând apropierea de TAM, la TSC se construiește încet și sigur o trupă tânără, formată din actori talentați, dispuși la efort și experiment. Pentru ei, Sala Studio vine la marele fix.

Cât privește reacția orașului, iată o mostră. Joi, 9 martie 2023, reprezentația cu Jocuri în curtea din spate (de Edna Mazya, în regia Dianei Mititelu, premieră din februarie 2020) a fost urmată de o dezbatere care a durat două ore (!), la care au participat aproape 100 elevi de liceu, părinți și profesori. Detalii, aici teatruldestatconstanta/dezbatere-pe-tema-abuzului-sexual.

***
Pentru Rabbit Hole, dramaturgul american David Lindsay-Abaire a primit Pulitzer Prize for Drama în 2007. Patru ani mai târziu, în mai 2011, textul era montat la Teatrul Act, în regia Alexandrei Penciuc și a Marianei Cămărășan. Pentru înscenarea sa de la Teatrul de Stat din Constanța, Radu Iacoban a păstrat traducerea Adinei Oniciuc, folosită și în montarea de la Act, dar a preferat titlul Universuri paralele.

Poate din motive din sonorități românești, poate pentru a accentua ideea că, dacă tot ne oferă adesea exemple de întâmplări îmbibate integral în absurd (absurdul tragic, desigur, căci nimeni nu constată vreodată doza de absurd când vine vorba de momente fericite), viața ne oferă măcar consolarea că, dpdv matematic, există mereu universuri în care lucrurile merg infinit mai bine. Dacă nu acum și aici, măcar acum și acolo e rost de fericire.

Nu întâmplător, în montarea lui Iacoban, Jason, personajul care lansează teoria de mai sus, apare pe scenă la mijlocul spectacolului, desprinzându-se dintre spectatori. Cătălin Bucur (în altă versiune de distribuție, Theodor Șoptelea) stă printre noi și privește agonia cuplului Becca (Mihaela Velicu) - Howie (Lucian Iftime), al cărui fiu, Danny (4 ani), e mort de 8 luni, în urma unui accident de mașină. La volanul mașinii se aflase chiar Jason. Probabil că în toate celelalte universuri imaginabile mașina condusă de tânăr ar fi trecut prin fața curții din care a țâșnit Danny fără ca faptul să aibă vreun fel de consecință memorabilă. În al nostru, domnește absurdul.

Becca și Howie nu arată cu degetul spre Jason. Și nici spre vreo divinitate / conspirație de vreun fel, în ciuda eforturilor mamei Beccăi, Nat (Lana Moscaliuc), de a încerca să lipească tragedia de un plan mai înalt / mai adânc.

Altfel, Becca arată cu degetul spre familia imediată. Prin tot ce face și ce nu face, tânăra mamă îndoliată (Mihaela Velicu, impecabilă) are grijă să-și cultive unicitatea. Tragedia sa e cea mai mare. Cu accent pe sa. Pierderea fiului ei nu se compară cu pierderea fiului de către mama sa (întâmplător, chiar fratele ei) pentru că (și aici urmează o comparație teribilă). Încercările soțului, mamei, surorii ei (Izzy, interpretată cu dezinvoltură de Ecaterina Lupu, la paritate cu Cătălina Mihai) de a o ajuta sunt, pentru ea, ridicole, inutile, stupide. Zbuciumul lui Howie îi e invizibil.

Și totuși, în ciuda dezechilibrului de empatie pe care îl pot stârni cele două personaje principale în rândul spectatorilor, textul lui David Lindsay-Abaire e departe de a fi ne-realist. Personaje gen-Becca, fort cățărat în vârful unei stânci cu alură inexpugnabilă în jurul căreia gravitează o seamă de oameni ce se chinuie să re-coboare podurile ridicate de stăpâna din vârf, sunt de găsit mai peste tot. Unii dintre noi prestăm astfel o viață întreagă, alții, doar pe anumite tronsoane.

Una dintre cele mai dure dintre tragediile imaginabile (pierderea unui copil) poate aduce, uneori, la lumină, Everest-uri de orgoliu. Metodă de auto-protecție, de reacție în fața inimaginabil, genul acesta de comportament nu e de judecat în cheie negativă de către / în raport cu restul lumii, ci doar în raport cu cealaltă parte egal vătămată în tragedie. Cu soțul Howie.

Lucian Iftime are știința de a gravita în jurul Mihaelei Velicu și, deopotrivă, de a aduce la lumină, uneori fără vorbe (chapeau proiecțiilor și zonei intime de spațiu gândite de Tudor Prodan, reflectoarelor & veiozelor lui Alexandru Bibere și muzicilor Aidei Šošić; o mică observație despre ansamblul spațiului de joc, departajat în 3 zone - bucătărie, cameră de luat masa, sufragerie cu canapea & măsuță de cafea, ce pare o idee prea lăbărțat, îngăduind distanțe parcă prea ample între elementele de mobilier), propria sa tragedie.

***
Textul lui David Lindsay-Abaire, spectacolul lui Radu Iacoban și cei cinci actori de pe scenă îngăduie multiple receptări. Cea de mai sus e doar una dintre ele. Teatrul de văzut la Constanța acestor ani pare că privilegiază multitudinea de receptări și, deci, dezbaterile.