Scenariul scris de Gianluca Bernardini, Giordana Mari și Stefano Sardo (nu vreau să fiu rea, dar complexitatea textului nu pare totuși să ceară trei scriitori) prezintă povestea lui Carmine (Salvatore Esposito), un mafiot pacifist care este trimis să spele bani într-un restaurant fără activitate din Roma din cauză că l-a lăsat în viață pe un membru trădător al clanului, Vânătorul de Puicuțe.
Nu o să mint, m-a amuzat ridicolul poreclei. Pare un nume de cod pe care l-ar fi dat colegii mei de liceu la "caterincă" unui virgin. Nu îmi dau seama dacă la fel de ilar sună și în italiană (și nu neapărat în sens negativ), dar mă mir că actorii au putut fi serioși rostindu-l, fiindcă nu e tocmai ceea ce te-ai aștepta să citești pe cartea de vizită a unui mafiot. Dacă comicul de nume obținut prin antiteză a fost intenția gândită în prealabil a creatorilor va rămâne un mister, întrucât construcția ulterioară a dialogurilor prezintă elemente superficiale sau forțate (precum comentariul demonstrativ al lui Pasquale, capul mafiei: "faci cum zic eu"). Nu știu dacă să râdem cu filmul sau de film, însă indiferent de situație, efectul comic s-a transmis într-un fel sau altul.
Revenind la poveste, după ce îl lasă deliberat să scape pe Vânătorul de Puicuțe (cum, mă, n-are cum să îl cheme așa) și mai și recunoaște în fața lui Pasquale (mafioții nu sunt notorii pentru manipulare?), Carmine este relocat în Roma, unde nu le mai poate încurca afacerile. Dacă vă întrebați de ce nu a fost pur și simplu omorât, așa cum s-ar fi întâmplat în orice altă poveste cu mafioți, aflați că a fost scutit la rândul lui de execuție mulțumită tatălui său care murise salvându-l pe Big Boss. Această narativă este inserată pentru a ne face să empatizăm cu protagonistul: el nu are tendințe violente și prezintă câteva urme de onoare și onestitate. În plus el nu a ales să facă parte din acest clan, dar apartenența a fost singura opțiune de a avea o familie care i-a rămas când a devenit orfan.
Ajuns la noul "job", el o cunoaște pe Consuelo (Greta Scarano), fosta proprietară a restaurantului ce înainte se numea Picchio Blu (Ciocănitoarea Albastră), se îndrăgostește ireversibil și iremediabil de ea după ce aceasta îl înjură de câteva ori și hotărăște să transforme spălătoria de bani sub acoperire într-un restaurant în toată regula. În loc de mâncarea congelată jignitoare pentru papilele gustative ale lui Consuelo, bistroul chic servește acum un meniu curatoriat chiar de ea și realizat de echipa ei profesionistă de bucătari. Totul pare să meargă ca uns, până când datoriile și minciuna îl prind din urmă pe protagonist și îl forțează să găsească o soluție inovativă la problemele pe care le are: cina perfectă.
Nu am putut să nu compar La cena perfetta pe toată durata vizionării lui cu aclamatul și originalul horror The Menu. Și, deși accentul pus pe gătit ca artă și concept m-a dus prima dată cu gândul la producția lui Mark Mylod, similitudinile merg mai adânc. Atât pentru Chef Consuelo, cât și pentru Chef Slowik, prepararea mâncării la cel mai înalt nivel este modalitatea de a trece peste trecutul lor tumultuos, iar obsesia perfecțiunii și nemulțumirea față de recenziile primite de la critici sunt elementele care îi determină să își piardă, mai mult sau mai puțin, mințile. Consuelo are însă o revelație pe parcursul poveștii: mâncării sale îi lipsește "memoria". În contrast cu ultima masă organizată de Slowik, în care fiecărui fel de mâncare îi este atribuit o amintire foarte specifică. Parcă telepatic, printr-un univers filmic paralel, Slowik îi transmite secretul lui. Intermediar este Carmine, care în ciuda faptului că nu este un maestru culinar, reușește să câștige sufletele unor bucătari prin pastele lui cu cartofi făcute după rețeta bunicii. Paste care vor avea o semnificație simbolică până la finalul filmului. Astfel Consuelo și Carmine realizează că nostalgia este cea mai puternică armă, chiar și sub amenințarea pistolului.
Așadar, în ciuda unor rezolvări facile ale scenariului și a unor clișee care nu par să lucreze mereu în favoarea lui, La cena perfetta, în cromatica sa predominantă de gri, este totuși un film mai puțin previzibil decât te-ai aștepta la prima vedere, cu elemente feministe ce nu sunt duse la extrem și care conferă o oarecare doză de suspans și câteva momente cu adevărat comice (remarcă care vine de la o persoană foarte pretențioasă în privința comediilor). Caracterul lui comercial se observă încă de la începutul genericului acompaniat de trap italienesc, deci cu siguranță nu este potrivit pentru elitele intelectuale care se uită la Tarkovsky înainte de culcare. Însă este un film optimist, ce vorbește despre iubire adevărată, visuri devenite realitate prin muncă și dedicare și fapte bune care se întorc la momentul potrivit. Și despre speranță. Și despre nostalgie, pe care mie îmi place să o numesc speranța cu privire la trecut. De aceea e cea mai puternică armă.