Țăcăneala unui dramaturg iranian - Iepure alb, iepure roșu

Cu doi ani în urmă, în 2021, când teatrele își redeschideau timid porțile pentru spectatorii cuprinși de dor, am văzut prima dată la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu spectacolul Iepurele alb, iepurele roșu, mai întâi în interpretarea lui Marius Turdeanu, apoi a Ofeliei Popii. Încă de pe atunci absolut tot ce ține de piesa iraniană m-a fascinat: de la conceptul său unic - actorul sau actrița care decide să joace în spectacol se întâlnește cu textul la prima vedere direct pe scenă, în fața publicului -, până la temele abordate, analogiile create, împletirea comediei burlești cu profunzimea substraturilor, felul în care dramaturgul își îmbină povestea personală cu cea a personajelor-animale (iepuri, ciori, gheparzi care dansează ca struții) și aportul care este necesar din partea publicului și a intermediarului-actor pentru ca întregul performance să funcționeze ca un tot unitar. Și cumva, miraculos, funcționează de fiecare dată. De fapt, e aproape imposibil ca vreo reprezentație să dea greș. Autorul piesei se joacă de la mii de kilometri depărtare cu mintea actorului și a spectatorilor într-un mod ce îndeamnă la colaborare și căutări.

Cu siguranță e o creație artistică pe care nu o uiți odată ce ți-ai dat întâlnire cu ea. Indiferent de ce parte a scenei te-ai aflat.

Cu doi ani în urmă, la rugămintea lui Nassim Soleimanpour, am trimis un e-mail. A promis că va răspunde. Era curios să vadă prin ce părți ale vastului glob pământesc a ajuns scriitura lui. Cum arată iepurii roșii care au ales, sau au fost constrânși, să se evidențieze pe scena TNRS din Sibiu. Nu a răspuns. Însă în ianuarie 2023 am primit un e-mail pe adresa lui. Nu era unul personal, ci mai degrabă unul de la casa lui de producție. Mă anunța că în fiecare an, începând din 2020, se va oferi licență gratuită pentru spectacolul Iepure alb, iepure roșu, pe data de 13 martie, cu scopul de a celebra reziliența teatrului live. M-am bucurat că am primit în sfârșit un semn de viață de la autor, însă nu am dat prea multă importanță conținutului din e-mail. Mama a fost cea care mi-a dat însă o idee interesantă (încă una).

În iarna trecută am fost acreditată de LiterNet la SPOT 60: 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș 2022, organizat de secția română a Teatrului Național Târgu-Mureș. A fost primul eveniment la care am participat ce a fost construit în așa fel încât să fie imposibil să stai pe toată perioada lui și să nu te împrietenești cu angajații teatrului, cu echipa efervescentă de actori și cu voluntarii entuziaști. Ceea ce, mai mult din întâmplare decât din intenție - din cauza dorinței mele exagerate de a nu mă băga prea mult în seamă -, s-a întâmplat. Și ce experiență frumoasă a mai fost! Oameni calzi, plini de talent, umor și bună dispoziție. Am promis că îi voi revedea cât de curând. Și m-am ținut de promisiune.

Când am primit anunțul despre Iepure alb, iepure roșu și mama mi-a zis că poate cei din Târgu-Mureș ar putea fi interesați, m-am gândit instant la actorul Cristian Iorga. Felul lui mereu ironic și auto-ironic de a fi, dar care ascunde o atenție deosebită la detalii și o profunzime bine mascată l-au făcut un candidat mai mult decât potrivit. În plus, e destul de "sonat" încât să își asume astfel de riscuri. E nevoie de o doză mărișoară de curaj ca să te înhami de bunăvoie, și primul, la o astfel de "țăcăneală" - cum a numit-o directorul artistic Dan Rădulescu. Știam că va accepta provocarea.

Pe 13 martie 2022, după cursul de Video Art, eram în microbuzul-dubiță neagră spre Târgu-Mureș (sau spre ceea ce speram să fie Târgu-Mureș, și nu Germania:)). Când am ajuns la destinație, nu îmi puteam stăpâni entuziasmul. Eram nerăbdătoare să văd pentru a treia oară piesa iraniană citită / interpretată pe scenă. Aveam emoții pentru Cristi, dar eram convinsă că va fi o interpretare de excepție.

Așa a și fost. După spectacol, o tânără mărturisea încântată că a durut-o burta "de la atâta râs". Și deși textul e scris de așa natură încât să conțină o componentă comică, micile gafe sau incongruențe au fost sarea și piperul acestei reprezentații, personalizând-o. Momente precum cel în care Cristi a deschis cu mâinile tremurânde plicul cu textul, lovindu-se de o foaie albă complet goală, apoi a dat respectiva foaie la o parte pentru a găsi o alta exact la fel, până a realizat că scriptul era pe cealaltă parte a foilor, dar nu înainte de a fi vizibil îngrijorat de gândul că va trebui să improvizeze un spectacol timp de o oră întreagă. Momente precum cel în care Cristi a ales să schimbe spectatorul de pe scenă cu unul care a afirmat că știe să fluiere, pentru ca atunci când a ajuns în fața publicului, dintre buzele lui țuguiate să nu iasă decât un șuierat apatic - deși după aceea a continuat ambițios până a demonstrat de ce se oferise. Momente precum cel în care cei nouăzeci și cinci de oameni prezenți au constatat la unison că "iepurele alb" poartă sacou roșu sau că lichidul alb din paharul de pe masă ar fi trebuit să fie transparent ca cel din celălalt pahar. Chiar și comentariile aleatorii ale spectatorilor dezinhibați fiindcă au fost încurajați să interacționeze au dat o nouă dimensiune reprezentației: când o bufnitură surdă a zguduit sala, o doamnă din spatele meu a remarcat încet și candid "a căzut cioara de pe cracă". Cu toate acestea, publicul a reacționat puternic și la părțile mai puțin comice ale piese, suspinând sonor la subiecte serioase precum sinuciderea, sistemul politic din Iran sau invidia celor ce nu pot deveni iepuri roși (atemporal e Eminescu cu ale sale versuri "Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?").

Astfel, Iepure alb, iepure roșu reprezintă de fiecare dată, prin caracterul unic al oricărei reprezentații, un experiment reușit. Și vorbind cu echipa teatrului, am realizat că este mai mult decât un spectacol cu un concept autentic. Este un fenomen ce ia amploare la nivel local oriunde este montat. Un spectacol la care ceilalți actori ai teatrului refuză să meargă să susțină emoționatul voluntar care se expune, cu gândul că la un moment dat vor dori și ei să treacă prin această experiență. Un spectacol la care iepurii albi nu vor să fie martori cu speranța și ambiția că la un moment dat vor ajunge și ei iepuri roșii. O "țăcăneală" a unui dramaturg iranian care continuă să inoveze teatrul la treisprezece ani după ce a fost scrisă.