Weekend-ul 17-19 martie 2023. Showcase / mini-festival local cuprinzând producțiile primei stagiuni: O repetiție moldovenească (premieră martie 2022, adaptare pornind de la piesa omonimă a lui Costache Caragiali în regia lui Cristian Ban), Vrabia (premieră iulie 2022, în regia și pe textul Letei Popescu), ... în țara minunilor (premieră februarie 2022, creație colectivă în regia lui Adrian Iclenzan). Fiecare reprezentație a fost urmată de consistente discuții (de la o oră și jumătate în sus, până spre miezul nopților) cu echipa spectacolelor. Bașca o serie de conferințe (Miruna Runcan, Theodor-Cristian Popescu) și dezbateri organizate în timpul zilei.
***
Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan a început cu... în țara minunilor. Mult YouTube, tone de presă locală, fapte și întâmplări reale culese de echipa de 15 actori și de regizorul Adrian Iclenzan în perioada noiembrie 2021 - februarie 2022 au stat la baza realizării textului. Despre oamenii extremelor e vorba. Despre conspiraționiști, despre dacopați, despre ultra-naționaliști, despre simpatizanți ai comunismului și legionarismului. Despre apostolii medicinei ultra-alternative, despre prevestitorii apocalipsei pe bază de femeia egala bărbatului / de femei care au voie să iubească alte femei / de bărbați care au voie să iubească alți bărbați (înainte, în timpul și după ce coboară de pe trotinetă), despre credincioși în divinități ce vor lovi chiar azi / în diavoli care ne-au cucerit demult sufletele. Despre indivizi cu adevărul la purtător / la sacoșă, gata oricând să-și împrăștie certitudinile oricui îi ascultă. Despre vindecători & predicatori la radio / tv / pe net. Și așa mai departe.
Melanjul micilor deliruri cucerește scena, stalurile, lojele, etajul sălii mari a teatrului gălățean. Actorii sunt peste tot. Rostesc, dansează, aleargă, gesticulează, țipă. Volumul boxelor e sus, din ce în ce mai sus (sound-design și inginerie audio-video: Adrian Matei). Deasupra stalurilor, tronează proiecția unui uriaș X roșu. Deasupra unei importante părți din scenă, un uriaș ecran așezat oblic, pe care sunt proiectate transmisiuni video live sau fotografii (decoruri și video-design: Mihai Păcurar). Fauna umană e multicoloră (costume: Miruna Croitoru).
Cuvintele de ordine sunt suspiciunea și angoasa. Fiecare personaj acționează ca urmare a unui rău iminent care îl / ne izbește urmare a unui plan bine stabilit. Fricile fiecăruia se traduc printr-o agitație perpetuă, o debandadă impecabil orchestrată. Cei mai mulți urlă și aleargă. Doar personajul lui Ștefan Forir (inubliabilă apariție la halat și pălărie de cowboy, ce se așază pe genunchii dezveliți atunci când actorul se lasă pe scaun) își rostește kilometricele întrebări din podcast pe ton calm, egal, înfiorător, provocând un răspuns pe aceleași coordonate sonor-vizual-iraționale ale specialistului-conspiraționist-xenofob jucat de Vlad Ajder.
La polul opus, avem zbieretele și mișcările scăpate de sub orice control ale celor 5 vajnici reprezentanți ai românismului - ultimul dac & întâiul român Titi (Florin Toma cu șapcă și o sticlă de apă plată creează o mostră de umor-bijuterie), dascălul care știe tot, concediat de neamul ce nu-și prețuiește valorile (un Ciprian Brașoveanu cu sacoșă, frazând într-o cascadă demențială), fiica poporului, Femeia cu F (Elena Anghel reușește, printre altele, un halucinant moment de dans în costum popular), actorul alcoolizat, mereu gata să arunce vorbe înțelepte mai din Richard III, mai din Hamlet, mai din puțul gândirii (Cristian Gheorghe e remarcabil în rolul rebelului cu urgențe cauzate de vezică), cetățeanul cu sacou gri și asortată cască de biciclist (un Ionuț Moldoveanu dezlănțuit în momentele de relaționare / confruntare directă cu publicul înțesat de, se-nțelege, dușmani) - intervievați de the one and only Radu Horghidan, acest domnu' Toni (Grecu) al scenei gălățene gândite și aranjate de Adi Iclenzan. Momentul celor 5+1, presărat cu violențe sonore lansate periodic în înaltul sălii (aceiași eterni inimici violentând poporul), e un melanj devastator Divertis & Revoluția română în direct, de o actualitate dintre cele mai atroce.
Mai sus (mai jos?) pe scara delirului tunător, senzaționala secvență (Radu Jude ar trebui s-o vadă) a monologurilor rostite intercalat de propagandista-șefă (Ana Maria Ciucanu rostind sacadat din loja principală) și de încarnarea lui C.Z. Codreanu & G. Simion (un Răzvan Clopoțel rupător, impunător, răscolitor, dominând scena, sala, foaierul, strada, etc.), asezonată cu un playlist cu fotografii ale frumuseților geografice ale patriei proiectate pe ecranul cel oblic și cu muzici din ce în ce mai bubuitoare (Marin Șchiopu prestează percuție live). Ar putea fi oricând momentul lansării candidaturii / dictaturii oricărei extreme din coșmarurile noastre.
Într-o altă scenă memorabilă, o Oana Mogoș aproape de nerecunoscut (perucă bogată, ochelari, haină de blană) traversează sala, aruncând blesteme în stânga și în dreapta, în numele unui dumnezeu dezgustat de virarea omenirii pe calea egalității de gen și a unei vieți sexuale libere de orice constrângeri. În alte segmente narative ale spectacolului, clarvăzătoarea Petronelei Buda fuge de dușmani în toate direcțiile, încercând, în același timp, să-și livreze știința conaționalilor, Elena Ghinea face din a sa doamnă Pălămidă eminența cenușie a medicilor anti-medici, Flavia Călin ne face instructajul în caz de urgență (și orice clipă devine urgență), iar Svetlana Friptu e încredințată că Iisus o va omorî chiar mâine. Și așa mai departe, până aproape de final.
Până la o anumită scenă în care personajul lui Radu Horghidan se confesează publicului. E acolo, în acel monolog livrat pe un ton blând, crescând încet, fără stridențe sonore, sâmburele / posibila explicație a fundăturii în care mulți dintre noi am ajuns. E acolo frustrarea celui care a pierdut cândva, cumva, și apoi a pierdut iar, și iar, și iar, acumulând frustrare peste frustrare peste frustrare, nemaigăsind azi alinare decât în îmbrățișarea lipsită de discernământ a unor teorii iraționale. Și, eventual, în a privi filmulețul acela de pe YouTube în care boxerul căzut la podea după tone de lovituri se ridică împotriva tuturor pronosticurilor și îi aplică adversarului lovitura de KO.
Sub aparența lui de obiect artistic contondent, ce incomodează, enervează, deranjează confortul spectatorilor (care reacționează variat, de la intrat masiv în jocul actorilor la plecat din sală, de la aplaudat timid la neforțate standing ovations) ,... în țara minunilor e un subtil și tulburător exemplu de spectacol care aduce la lumină, cu gesturi largi și priviri ieșite din orbite, istericul, irespirabilul, ilogicul de lângă noi, demascând, în același timp, cauzele apariției sale. E ceva de Caragiale și Lucian Pintilie în demersul lui Adrian Iclenzan. Inclusiv stropul bine pitit, dar niciodată absent, de empatie pentru omul din spatele absurdului.