Am luat acest motto (o zicală din ebraică) dintr-un interviu început acum, deja, mulți ani, rămas fără continuare, cu un om pe care nu l-am văzut niciodată, dar pe care l-am simțit cu căldură aidoma unei rude, una apropiată ca sânge și depărtată ca prezență fizică.
Uri Adar s-a născut în 1930 - aniversarea lui ar fi fost în aceste zile, când scriu -, în Craiova, și a pornit spre Israel pe când avea 18 ani. Ar fi putut fi unul dintre personajele spectacolului Rude pierdute, pe care l-am văzut, la Teatrul Evreiesc de Stat din București, și despre care am fi discutat îndelung, de ar mai fi trăit.
A fost prima dată când am intrat în teatrul de pe strada Dr. Iuliu Barasch, îmi doream demult să fac asta, iar acest prilej a fost, poate, cel mai nimerit. Pentru mine, poate părea curios, spectacolul a început odată cu intrarea în sală. A fost ca o scufundare bruscă în vâltoarea amintirilor și chiar a percepțiilor pe care doar acumulările de-o viață le pot da greutate. Lumina ușor palidă, arcuirile balcoanelor, cu ornamente discrete, zugrăveala crème au lait, deschiderea scenei, fără anvergura teatrelor mai mari, cele câteva trepte către scenă, plușul cortinei, toate acestea mi-au indus un sentiment de duioșie, transformându-mă în copilul dintr-o mahala cu bun simț din primii ani '60, care păstra, încă, semnele imediat postbelice sau și mai vechi. Pentru că, totuși, n-am putut uita ce spune calendarul, simt că e necesar un demers care să îndemne la un sprijin semnificativ al acestui teatru. Pentru cultivarea identității sale și, cu atât mai mult, pentru una în pas cu vremea. Demers pentru infrastructură și pentru actori, pentru echipa tehnică. Fiecare comunitate are propriile caracteristici în organizare și exprimare, dar m-am gândit prin comparație la teatrul în limba maghiară și la teatrul în limba germană în România de azi, aflate pe un palier semnificativ.
Rude pierdute este un text scris de Nava Semel, o autoare născută în Israel, cu puțini ani înaintea mea (1954). Despre ea se spune că este o reprezentantă a generației care a văzut lumina ochilor în nou înființatul stat, cea care n-a venit cu bagajul cultural și dramatic de viață precum atâția și atâția imigranți care au debarcat dintr-o Europă zguduită de cel mai cutremurător flagel pe care l-a cunoscut omenirea. Piesa a fost jucată, în 2022, de Teatrul Habimah, în turneu la București, dar eu m-am bucurat de șansa de a vedea o transpunere cinematografică, pe un scenariu în care Nava Semel a imaginat câte o alternativă pentru câteva situații și, mai ales, pentru final.
Filmul transmite mai mult prin emoție, spectacolul de teatru, în regia Mihaelei Panainte, prin rațiune. A fost un accent sporit pe sobrietate, deși, cu drag de personajele bine conturate, am simțit, ca-n viață, iminența unui zâmbet. Am rememorat simplitatea unui trai și la ani buni după război. Chiar dacă pe atunci eram copil, cu mintea de acum percep profund austeritatea impusă de efectele războiului și, mai mult, ale regimului. Cu atât mai mult m-a impresionat gândul la viața aspră a imigranților, oameni trecuți, toți, prin suferințe cel puțin psihice, al căror suport era, exclusiv, speranța în țara pe care o construiau, vis milenar.
Nava Semel propune personaje exemplare, precum al Anuței Boim. Montarea Teatrului Evreiesc de Stat, într-o producție în care i s-a alăturat teatrul din Deva - gest salutar, de repetat cu altele din țară-, este gândită cu distribuție dublă pe câteva roluri. Eu am văzut a doua reprezentație și, cu siguranță, sunt de văzut ambele echipe, pentru particularitățile protagoniștilor. În rolul Anuței am urmărit-o pe Roxana Guttman, o revelație! Ca detaliu particular, biografic, vacanțele copilăriei la bunici o aduceau la Craiova taman pe Lipscani, unde era și prăvălia bunicilor lui Uri. Roxana Guttman mi-a apărut cu masca tragedienei autentice, o Anna Magnani a spațiului și timpului nostru. Aproape că accept reprimarea zâmbetului. Drama acestei femei este impresionant redată. Păstrând proporțiile, fără traumele suportate din condiția evreității, am rememorat și sacrificiile mamei mele, regăsind pe scenă un prototip tulburător. M-am putut identifica, tot păstrând proporțiile, cu fiul Anuței, cu Nisan, atunci când răbufnea vizavi de pierderea trompetei. Chipul mamei pare o mască a durității, încât cu atât mai mult răvășesc vorbele ei reci, privind prețul primit pentru trompetă: o jumătate de pâine și doi cartofi, în lupta pe viață și pe moarte din lagăr. Roxana Guttman înfățișează o femeie pe care, la o privire superficială, o poți eticheta în fel și chip, de la apetența tranzacționării a orice - ea apare trăind din vânzarea muncii altora - până la orgoliul propriei etnii, înălțată deasupra altora, atunci când își mustră fiul care alege să muncească doar cu brațele. "Cum vrei să crească copiii? Ca niște goi? Vrei să ne vorbească lumea?"
Dar, pentru copilul său, pentru nepotul său, este în stare de orice. Priveam sprâncenele și fruntea actriței, ca semne ale confruntării cu necruțătoare încercări, Anuța asumându-și până și ceea ce poate fi privit ca un furt, încălcarea voinței suratei, de a vinde aparatul de radio.
Ajungând la acest element, cu un rol major în piesă, am reflectat la asemenea reper esențial în viața oamenilor de atunci. Noi, cei de azi, cufundați în oceanul mass media, am uitat magia legăturii cu lumea, a legăturii cu spiritul, pe care o reprezenta acest nou zeu.
"Radioul croitoresei" ar fi putut fi un subtitlu. Iar opțiunea regizorală, de alcătuire a unei cortine umane, la deschiderea și închiderea spectacolului, a fost inspirată prin însoțirea cu acele obiecte definitorii personajelor. Așa cum valiza - ah! geamantanul de carton al părinților mei! - este tulburătoarea extensie a Anuței, uriașul și elegantul aparat de radio este comoara de suflet a Rebecăi (o interpretare caldă, delicată, care se impune într-un crescendo, datorată actriței Cristinei Cîrcei). A Rivkăi, pentru că o temă este și aceea a numelor, subiect care, la rândul său mi l-a reamintit pe Uri, cel care și-a schimbat numele din Nellu Aderca. Într-o țară care se (re)construia, omogenizarea se arăta necesară, dincolo de nucleul tare al comuniunii de seminție. Anuța este cea care ține să rostească răspicat că vine din Bu-co-vi-na, cu acea mândrie legendară a regiunii. Rebeca, până la a deveni Rivka, evocă nostalgia Rodosului. Emoționantă este rememorarea, cu o demnă sobrietate, a experiențelor pline de tragism cauzate de regimul criminal. Diverse țări, o unică tragedie. Dacă Anuța apare din prima clipă, simbolic, purtând un geamantan, o imagine metaforă de mare impact, mai ales pentru sentimentul ei că, pentru ea, călătoria nu s-a încheiat, atâta vreme cât nu și-a regăsit perechea, Rebeca / Rivka pare ancorată într-un port ambivalent: vis și realitate. De o sensibilă poeticitate este repetata secvență în care ea așază pe masă, ca pentru o tihnită cină, farfuriile pe care a reușit să le aducă în noua lor viață: "Lui Moritz senior îi place să mănânce la lumină. Și cele două gemene, Lily și Rashel, seamănă ca două picături de apă. Nici măcar mama lor, Miriam, nu poate să le deosebească. Aici, Moritz junior, și aici, în capul mesei, o să stea Leon."
Cele două femei sunt ca două fețe ale unei aceleiași monede. Diferite și la fel. Își cultivă o iluzie, din care ies diferit. Anuța are, prin personificarea Roxanei Guttman, un strigăt de un cuceritor amalgam de patetic și umor, la revederea celui plecat cu 25 de ani în urmă: "Unde-ai fost 25 de ani?". O Penelopă cu porniri energice, care a condus ea însăși o corabie către noul tărâm "acasă". Cristina Cîrcei o face lent, cu un gest de parcă demult voia să vândă râvnitul aparat de radio pentru a avea bani spre a mai călători o dată în Rodos: să pună o piatră pentru numele fără posibilitatea revederii. Dacă fantomele Rebecăi - în sensul durerilor fantomă - sunt doar invocate, ale Anuței apar pe scenă, în secvențe de o tristețe marcantă, în ciuda sau, poate, chiar datorită unei crispări a timpului: Doina Păunescu și Mihai Ciucă, drept îngeri în alb și negru, cu o armonică înțepenită, dar învăluiți de muzica acesteia.
Generația supraviețuitorilor maturi ai ciumei politice îl aduce pe scenă și pe Iankel, soțul Anuței. Eu l-am văzut în interpretarea lui Mircea Drâmbăreanu și acum sunt curios cum îl propune Andrei Finți, pe care-l percep cu altă structură. În film - mă refer mereu la el pentru că este o variațiune a scriiturii, pe care Nava Semel a creat-o, îmi place să cred, nu doar din criterii de producție și adresabilitate - Iankel apare cu vederea drastic diminuată și își recunoaște soția după pașii pe dalele din fața casei. Drept care, întorcându-mă la debutul piesei regizate de Mihaela Panainte, sunetul greu al pașilor Anuței, pe scândura scenei, îmi sună și din această perspectivă, ca o chemare în eter a soțului plecat, cu 25 de ani în urmă, să găsească mijloacele unei vieți mai bune pentru familia sa. Mircea Drâmbăreanu aduce un umor discret, solar, o căldură de Ulise înțelepțit de toate cele înfruntate din avântul său și din asprimea lumii. Îi vedem și stânjeneala cu care apare în fața familiei sale după atâta amar de vreme, îi vedem și demnitatea cu care își asumă judecata fiului. Admite că poate fi privit ca un străin de acesta. Descrie simplu experiența sa, strecurând un cuvânt emblematic pentru postura lui de imigrant în America: erase. Și a urmat o viață nouă, a devenit Jack. Desigur că "erase" nu e absolut, dar e dominant. Imigranții în Israel sunt conduși, de asemenea, spre o lume nouă, o Țară a Făgăduinței, pe care să o ridice împreună, dar evreitatea are un reazem esențial în memorie. Un cult al memoriei. Vital. În dialogul cu fiul său, Iankel avansează propunerea sa pentru un viitor prosper și, mai ales, cu șanse pentru împlinirea talentului fiului, în America. Cu glas chibzuit - admirabil balansul tonalităților cu care operează Mircea Drâmbăreanu-, tatăl se arată rezervat față de voluntarismul dintr-odată stimulat al fiului: "am fost în tranșee... puțin le păsa de noi!". Acest dialog inventariază segmente sângeroase și cutremurătoare ale primei jumătăți de secol XX, fără a ascunde că drepturile istorice se apără cu luptă.
Fiul: "unde ai fost atunci când ne-au luat și ne-au umilit?". Și tot el are o replică usturătoare, când tatăl se arată excedat de sloganul istoric al poporului nevoit să traverseze deșert după deșert: "ce curios că tu ai o problemă cu promisiunea!" Fiul este interpretat de Mircea Dragoman, cu aparența unei maturități mult mai mari decât vârsta personajului. Nisan apare ca un bărbat în toată firea - de altfel și soția sa, Gitta, întregește impresia de maturitate a familiei lor, încât ideea celui de-al doilea copil pare departe de exuberanța juvenilă. Poate ar fi fost de ajutor dacă decorul, imaginat de Mihai Panaitescu, ar fi sugerat mai bine constrângerile locuinței celor două familii de imigranți, dacă ar fi secționat scena, dacă ar fi înfățișat înghesuirea lucrurilor. Cu o perdea pe post de perete suplimentar, pentru o compartimentare iluzorie, nevoia de intimitate ar fi fost sugerată cu impact mai mare. Gitta și Nisan tânjesc după această intimitate. Dacă recuzita este purtătoare de semnificație, minimalismul fiind eficient, rămâne absența perceperii dimensiunii reduse a spațiului de locuit.
Nisan este, desigur, fiul ce-și înfruntă tatăl, întemeiat pe deplina absență a acestuia. Își arată iritarea la orice aluzie sau invocare a șansei de a avea un tată în America, se enervează pe insistența mamei de a spera în reîntregirea familiei lor. Mircea Dragoman aduce sensibilitatea firii de artist a personajului. Delicatețea este vizibilă, de la detalii ale aspectului fizic până la costumație. Altfel, cum se întâmplă de multe ori în teatru, costumele și obiectele de recuzită lucesc de noi ce sunt și nu se încadrează în contextul aspru de viață a personajelor. Nisan este un artist în vorbă și faptă. Îi percepem înflăcărarea când la radio se aude muzica lui Dizzy Gillespie (A Night in Tunisia), idolul său. Mi-l imaginez că l-ar fi căutat peste ani, când muzicianul american a ajuns în Israel. Mai ales pentru că trompeta revine în viața lui Nisan, ca dar din partea tatălui. Un gest indus de Gitta - interpretată de Luana Stoica - un personaj solar.
Cu un trecut la fel de dramatic, cu toate relațiile limpezite, este ființa dedicată dragostei pentru soț, pentru copil, pentru oameni. Prima clipă a întâlnirii cu Nisan a fost ca un Big Bang. Dragostea lor, care le-a adus un băiat, Avihai (fermecătoare simplitatea cu care a jucat David Mihai Enache!), durează la aceeași intensitate. Gitta este prototipul feminin pentru alt timp istoric. A scăpat din iadul instaurat de nazism, prin bunăvoința unui catolic, de unde mâinile ei au rămas cu un reflex, al închinării ca reacție umană. Reprimarea acestui gest, cerută delicat de Nisan, imperativ-mustrător de Anuța, e o condiție de liniște în comunitate și, totodată, o umbră pentru timpurile moderne. Când Gitta, în intimitate, apăsată de semnele austerității, se gândește la complicațiile apariției unui al doilea copil, încercând să înghită pământ, cum a auzit de la bătrâne, rostește "Ave Maria". Și ce frumos se aude, pentru că Maria e de acolo, pentru că femeia este cea care sprijină totul.
Continuând pe firul generațional, fiica Rebecăi, Sarika, este și mai tânără, este și cea care face lesne trecerea de la vechea condiție la cea nouă, în propria țară de construit. Interpretarea Cabiriei Morgenstern îmi pare mai gravă decât ar fi să fie la anii personajului. Zâmbește puțin, la ivirea sentimentului de dragoste. Sigur, adolescența poate fi crudă, în mod cert tranșantă. În relația cu mama se simte discreta inversare, e punctul din care fiica pare să aibă grija mamei. Tribulațiile mamei, privind salvarea viitorului prin căsătoria cu un negustor ce-și crește propriul copil, sunt scurt respinse. Avram este negustorul tipic, cu toate tușele blamate de societate. Mihai Prejban îl face cu un anume umor. Înfățișarea, cu o costumație de gestionar de magazin comunist, ajută la validarea refuzului Sarikăi. Tranzacționarea sentimentului, invocând și dorința de a oferi băiatului său o mamă, este, totuși, în condițiile acelea, o alternativă de supraviețuire pe care nu o putem condamna, așa cum trebuie să înțelegem și celelalte demersuri ale celor de atunci. Desigur că agresarea este condamnabilă. Este scena care tranșează și care limpezește.
Altfel, alesul Sarikăi este și el un adept al tranzacționărilor. Interpretat de Andrei Miercure, are o apariție gravă, ușor contrastantă cu vârsta personajului și cu teza asociată. E ca un activist menit să impună moralitatea, greu să fie perceput cu simpatie. Desigur că dragostea are misterioase căi, inexplicabile adesea, dar pentru Izhar (al cărui nume înseamnă cel care luminează), pare poticnit demersul de apropiere de Sarika. Las deoparte tonul și exprimarea de față cu Nisan, amintindu-mi aroganța de stăpân a activiștilor din anii de demult. Abia când, stângaci, îi vorbește Sarikăi despre insulă, devine omul capabil de sensibilitate: "știi, eu n-am fost niciodată pe o insulă. Apă și cer în toate direcțiile... ca în vremea Creației. Și kibuțul meu din valea Israel tot ca o insulă e. Vrei să culegem ciclame? Sunt flori roz foarte frumoase, care cresc din piatră. Seamănă puțin cu tine. Meriți să fii fericită".
În fond, al lor este viitorul. Emblematic, auzim de Valea Israel. Chiar este împlinită promisiunea istorică. Cei ce se vor naște de acum înainte vor fi într-o țară a lor. Metaforic, fetița Gittei și a lui Nisan, o fetiță precum Nava Semel, apare pe scenă ipostaziată de Antonia Maria Dragoman.
După două finaluri false, la care publicul reacționează, magnetic, câștigat deja de ceea ce a văzut, atras de muzică, vine și alinierea de final, simetrică aceleia din debut. Personajele și simbolurile lor, de la geamanul răscolitor al Anuței până la trompeta recâștigată a lui Nisan, sunt, înainte de căderea cortinei, un imbold pentru memento, pentru a duce mai departe neuitarea și învățămintele unor povești de viață. Teribile.
Mi-e dor de Uri.
***
Rude pierdute
Teatrul Evreiesc de Stat co-producție cu Teatrul de Artă Deva
Autor: Nava Semel / Traducerea în limba română: Gabriela Myers / Dramatizare: Eugen Cojocaru
Regia: Mihaela Panainte
Scenografia: Mihai Panaitescu / Light design: Lucian Moga / Sound design: Romeo Ioan
Gen: Dramă / Limba: Română / Durata: 105 minute (fără pauză)
Premieră: 3 & 4 martie 2023
Distribuție:
Anuța: Maia Morgenstern / Roxana Guttman // Iankel: Andrei Finți / Mircea Drîmbăreanu // Gitta: Luana Stoica // Nisan: Mircea Dragoman // Rebeca, Rivka: Cristina Cîrcei // Sarika: Lorena Luchian / Cabiria Morgenstern // Izhar: Andrei Miercure // Avram: Mihai Prejban // Avihai: David Mihai Enache // Fetița: Antonia Maria Dragoman // Părinții: Dorina Păunescu și Mihai Ciucă // Voce la radio: Nicolae Călugărița
Foto: Oana Monica Nae