Orestia spune povestea unei familii, împinse de forțe implacabile și intangibile la o serie de sacrificii umane în numele unei justiții care nu se relevă niciodată în toată complexitatea ei. Scheletul tragediei antice ce aparține lui Eschil este păstrat și de textul lui Robert Icke, însă fabula se cere a fi adusă în contemporaneitate. Orestia lui Eschil marchează un punct culminant în istoria Greciei antice, și anume tranziția de la o societate dominată de barbarism la renumitele polisuri-stat, în care centrul civilizației este democrația, capabilă să reglementeze conflictele și să ofere dreptatea celui căreia i se cuvine. O celebrare a unui nou apogeu atins de o societate umanistă, un text dramatic cu puternice implicații politice și sociale, Orestia se prezintă drept tragedia cea mai puternic ancorată în propria contemporaneitate.
Faptul evidențiat mai sus intervine sub forma unui argument pentru necesitatea unei rescrieri în cheie contemporană a singurei trilogii antice păstrate până în zilele noastre (Trilogia Orestia, scrisă de dramaturgul antic grec Eschil constă din trei piese asociate între ele: Agamemnon, Hoeforele și Eumenidele.). Adaptarea lui Robert Icke reprezintă una dintre posibilele soluții la nevoia de modernizare a mitului antic. Prima întâlnire a omului cu ordinea socială este familia, concept ce rămâne valabil până în zilele noastre, iar conflictele familiale și cele politice sunt scindate printr-o linie fină.
Socialul, politicul, istoricul și personalul sunt problematici fundamental clasice și moderne în același timp. În versiunea montată la Teatrul Studio al Universității de Arte Târgu Mureș, în regia lui Nicolae și Nicolas Cristache, acest aspect se prezintă drept fundament al spectacolului. Avem de a face cu o scenografie minimalistă: trei platforme așezate la nivele diferite, amintind de un altar și conducând spre o posibilă dimensiune ritualică a spectacolului, un ecran de proiecție și câteva cuburi negre aflate în buza scenei. Scena, golită de detalii inutile, marchează un spațiu atemporal, constituind o extraordinară resursă pentru traversarea diferitelor cadre spațio-temporale.
Întreaga acțiune propriu-zisă a piesei, uciderea Ifigeniei, de către tatăl ei, Agamemnon, pentru câștigarea războiului, uciderea lui Agamemnon de către soția sa, Clitemnestra și uciderea Clitemnestrei de către Oreste, fratele Ifigeniei, este înrămată de un interogatoriu al unui presupus psiholog. Astfel, sunt determinate două spații temporale: trecutul lui Oreste-copil alături de familia sa, care pe parcursul vieții sale se va autoanihila, și prezentul unui Oreste-adult (ambele versiuni fiind interpretate de același actor) care încercă să reconstituie declinul sângeros al familiei sale din perspectiva unui narator subjugat propriilor sale greșeli și lacunelor memoriei sale. Scena goală este favorabilă binomului trecut-prezent dând dovadă de o enormă flexibilitate. Eclerajul contribuie la elaborarea atmosferei mortuare, alături de fundalul sonor minimalist și de ecranul pe care sunt proiectate în anumite momente ale spectacolului fețele lui Agamemnon și ale Clitemnestrei pentru a augmenta conflictul interior al personajelor, proiecții care privite într-o anumită lumină pot fi considerate tautologice. Scenografiei minimaliste îi sunt opuse ținutele actorilor amintind de Antichitate, cu o notă vădit modernă. Scena este populată de paleta variată a costumelor, înglobând în sine modul în care Oreste percepe aceste personaje prin intermediul perspectivei sale distorsionate asupra a ceea ce a fost și este realitatea.
Psihologia personajelor capătă și ea valențe contemporane. Gesturile pline de glorie, emblematice pentru sacrificiul eroului tragic, sunt alterate de nesiguranțele pe care personajele le au cu privire la propriile acțiuni. Moartea Ifigeniei este vidată de grandoarea jertfei pentru binele suprem care se extinde asupra comunității, lăsând în urmă o simplă procedură medicală, rece, automatizată al cărei rezultat este eutanasierea unui copil. Agamemnon câștigă războiul însă rămâne iremediabil afectat, înlocuindu-și, într-un gest pervers, propria fiică cu o replică identică (aceeași actriță), un soi de trofeu de război: Casandra, purtătoarea unor profeții cu o puternică încărcătură dramatică, dar în esență vide, niciunul dintre personaje nefiind capabili să spargă bariera de limbaj care îi desparte de receptarea adevărului ei.
O altă instanță în care tehnica dublului este utilizată apare în timpul scenelor de la masa familiei. Obiectul, masa, lipsește în întregime, fapt ce, cu toate că se aliniază cu conținutul ideatic al spectacolului, forțează convenția scenică și diminuează capacitatea de identificare cu situațiile date. Însă, vacuitatea se face simțită încă de la începutul primei cine, lipsa relațiilor de familie pe deplin închegate este dezvăluită în fața spectatorului în întregime pe parcursul următoarelor secvențe de acest fel, unde Ifigenia poate fi înlocuită de Casandra, iar Agamemnon de Egist, fără ca dinamica personajelor să fie fundamental alterată.
Ultima partea a spectacolului se dezvoltă sub forma procesului lui Oreste, judecat pentru matricid, unde scena se transformă într-un tribunal propriu-zis, intervine zeița Atena drept judecător, iar restul personajelor se alătură procesului pentru a hotărî soarta lui Oreste. Scena tribunalului este presărată cu observații feministe care subminează universul vetust patriarhal și indică, tot într-o cheie contemporană statutul femeii, aflată acum la nivel de egalitate cu bărbatul. Importantă este aici relevanța democrației în procesul de judecată. Dacă în trecutul glorios al Antichității democrația apare sub forma elementului civilizator în societate, lumea contemporană îi demască futilitatea și concluzionează faptul că aceasta este necesară, dar insuficientă. Oreste câștigă procesul, dar rămâne, în același timp, prizonierul propriei sale interiorități deficitare. Tragedia își spune ultimul cuvânt: "Suferi și înveți".
Spectacol realizat la Teatrul Studio al Universității de Arte Târgu Mureș, cu studenții anului I - Masterat - Arta actorului
Orestia, de Robert Icke, adaptare după Eschil
Traducerea: Nicolas Cristache
Regia: Nicolae și Nicolas Cristache
Scenografia: Aurel Asanache
Mișcarea scenică: Ioan Ardelean / Light design: Daniel Klinger / Sound design: Nicolas Cristache / Video: Denis Demian
Distribuția: Larisa Dobrin, Sergiu Ștefanache, Cristina Brumă, Petru Nistor, Ciprian Leotescu, Cosmin Ghibănescu, Adela Ciocan, Mihaela Pop, Deak Eva, Alex Stoicescu, Sebi Pop, Anca Ghimpu, Daniel Suciu.
Premiera spectacolului: 11 februarie 2023
Trailer: facebook.com/videos