Potrivit ANES (Asociația Națională pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați), 96% dintre autorii violenței domestice sunt bărbați. În 2020, dintr-un total de 5.431 de victime înregistrate, 4.606 sunt femei. Zilnic apar în presă știri cu declarațiile victimelor care mărturisesc că nu sunt crezute de către poliție, ba mai mult, vina este plasată asupra lor. Ne-am săturat să auzim zilnic aceleași sintagme: "Păi e vina victimei, de ce a stat?", "Dacă a rămas după ce a bătut-o înseamnă că îi place", "Ea și-a cerut-o", "Dacă umblă așa despuiată, asta merită" și lista continuă. Am obosit să văd atâtea cazuri în care sistemul dă vina pe victimă.
Instalația performativă Unele rufe se spală în public creat de Compania Amalgam luptă împotriva stereotipului "victima e de vină" printr-un proiect care se concentrează pe poveștile a 30 de femei supraviețuitoare, totul în doar 20 de minute.
Zilele astea Urania Palace, un loc cunoscut din Cluj-Napoca (str. Horea nr. 4), a fost gazda unui proiect desfășurat de echipa Amalgam, interiorul fiind total diferit de cel pe care îl cunoaștem. Spațiul a fost transformat într-o sală plină cu rufe albe, agățate cu clești pe mai multe sfori prinse de o parte și de alta a pereților. Pe ele erau tipărite cu roșu mărturiile mai multor victime. Spațiul era întunecat, singura sursă de lumină fiind un glob disco, iar pe fundal rula o muzică ambientală care crea o atmosferă liniștitoare, tainică, care îți inducea sentimentul de siguranță. Întâi, ți se acorda timp să te plimbi printre rufele "pătate" cu fraze care vor răsuna în colțul minții tale și după ce vei pleca de acolo. În sală erau amplasate șase scaune, două câte două, așezate față în față, unde te așteptau cele trei actrițe ale companiei, mai exact Sorana Eșanu, Ioana Cojocărescu și Cătălina Nichitin. După ce analizezi toate mesajele agățate, ești încurajat de către regizoarea Anda Drăgan să te așezi pe unul dintre scaunele libere.
Ajung la prima victimă, sau mai bine zis la prima supraviețuitoare. Un reflector se aprinde deasupra noastră. Brusc toți oamenii care se plimbau prin spațiu, dispar. N-am știut inițial ce trebuie să fac. Să încep eu conversația? Să mă prezint? Să o întreb de sănătate? Cum începi o primă interacțiune cu o persoană necunoscută? Din fericire, ea a făcut toți pașii necesari pentru a începe o discuție. S-a prezentat și a început să-mi povestească prin ce trece. Are 34 de ani, un copil și e divorțată. Povestea ei începe când, în urmă cu 12 ani, s-a cunoscut cu iubitul ei. După doar câteva luni, acesta a cerut-o în căsătorie. El trebuia să fie căsătorit ca să poată să fie hirotonisit (să devină preot). A urmat un copil, însă imediat după aceea, au început să apară și certurile dintre ei, el a devenit foarte violent cu ea, atât verbal cât și fizic, a lovit-o în mai multe rânduri. Ea s-a hotărât să divorțeze, însă preotul a falsificat niște înregistrări cu ea, înregistrări care au făcut-o să piardă custodia copilului. Rămân câteva minute în poveste, lumina reflectorului se stinge și trec la următoarea persoană.
A doua supraviețuitoare are un stil diferit de abordare. E toată numai un zâmbet și la început îmi pune mie mai multe întrebări. Are 30 de ani, este artist plastic și e căsătorită. Îi place mult ceea ce face. Soțul ei este inginer, sau mă rog, era, căci a ajuns șomer, fapt care l-a făcut să dezvolte o problemă cu alcoolul. În fiecare seară când ea se întoarce de la muncă, îl găsește pe el și pe prietenii lui în casă, într-o mizerie infernală. După ce ei pleacă, ea este nevoită să îi suporte scandalurile provocate de băutură și crizele de gelozie, care ori se termină cu o partidă de sex forțat, ori cu lovituri. La un moment dat, ea decide să se mute în atelierul unde lucrează, însă se trezește într-o seară cu el la ușă, la fel de beat ca de obicei. Cu lacrimi în ochi, îmi spune cum seara s-a terminat cu un viol. În momentul de față, cei doi sunt despărțiți, dar nu divorțați.
A treia supraviețuitoare are o atitudine rece încă de la început. Evită privirile directe și își freacă mâinile constant. Începe să-mi povestească cum în momentul de față se află împreună cu fiica sa într-un centru de plasament. În trecut locuia cu soțul și cu soacra ei, două persoane foarte abuzive, care provocau mereu certuri. După mai multe întrebări adresate, reușește să se deschidă și îmi relatează unul dintre evenimentele care au marcat-o. Într-o zi care părea să fie una ca oricare alta, încerca să își convingă copila să mănânce puțină ciorbă. La un moment dat, soțul ei o scoate pe fetiță din bucătărie și se încuie cu supraviețuitoarea noastră. De nervi, probabil de la muncă, îi toarnă pe gât două boluri de ciorbă, ca să simtă și ea cum e să forțeze pe cineva să mănânce. Ea se apără zicând că doar voia să îi facă un bine fetiței. Până să ajungă în centrul de plasament cu fata nu realizase cât de toxic era de fapt mediul în care locuia.
Asta e țara în care trăim, țara în care (uneori / deseori) victima este dezavantajată și ajunge să fie vinovată pentru traumele prin care a fost nevoită să treacă. Ajungem într-un final să fim conștienți că este nevoie de o schimbare urgentă. Iar aceasta nu se poate realiza decât dacă suntem uniți și luptăm împreună pentru cauza aceasta. Din fericire, în România au început de câțiva ani buni să apară tot felul de organizații care au ca scop ajutarea victimelor care trec prin astfel de agresiuni. Printre acestea se numără chiar unul dintre colaboratorii proiectului, Centru Filia, o organizație feministă care încearcă să facă auzite vocile femeilor, indiferent de gen, rasă, naționalitate, orientare sexuală etc.
Pentru realizarea proiectului, de lumini s-a ocupat Sergiu Cornelius, iar de imagini și de universul sonor Octavian Șarament.