Într-o zi ploioasă de luni, la sfârșit de martie 2023, am ajuns la Teatrelli (ratând cu regret vernisajul expoziției Ou cu ou și cărămidă cu cărămidă, care ar trebui văzută!), dar fiind printre primii spectatori sosiți la spectacolul din acea seară. Nu eram singur. Pe o treaptă a scării de interior care duce către micul foaier și apoi către sala de spectacol stătea un Domn care "butona" telefonul. Alături de noi, Domnul care este privirea ageră ce păzește liniștea acestui teatru. Două prezențe care mi-au spulberat senzația de singurătate indusă de străzile pustii ale împrejurimilor aflate sub ploaie.
Am intrat in sala de spectacole. Printre scaunele spectatorilor așezate pe două rânduri, față în față, perpendicular pe scenă, este plantată o piscină protejată cu folie din plastic, probabil ca să nu i se strice mozaicul aurit. Din interiorul piscinei ies scări din țeavă din aluminiu pentru intrarea și ieșirea din apă. Ieșirea din apă se face atât spre scenă, cât și spre opusul scenei, unde se află o "tejghea" cu un blat din marmură.
Pe scenă, înălțată ca orice scenă față de podeaua sălii, un fel de "dulap" imens, având ca acoperiș o boltă semicirculară, închis cu o ușă glisantă. Tot pe scenă lângă acest "dulap" găsim așezată o scară, care poate fi trambulină sau loc pentru un scaun de arbitru pentru orice sporturi din piscină.
Intrând în sala de spectacol a teatrului Teatrelli, vedem o femeie, așezată pe bordura ce înconjoară piscina, care șterge de praf și apoi pune cu mare grijă niște "bibelouri" lucioase într-un coș din împletitură de nuiele din lemn.
Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor, scrie pe site-ul Teatrelli, Gabriel Sandu e autorul textului și regizorul spectacolului. Oare e adevărat ce afirmă acest titlu?
Cei trei actori - Mihaela Teleoacă (Ioana), Oana Pușcatu (Alina) și Alex Mirea (Andrei), la care se poate adăuga și apariția "fotografului" Liviu Ungureanu (domnul pe care l-am întâlnit "butonând" telefonul la intrarea în teatru și pe care l-am crezut spectator ca mine... Amuzant, nu?), profesionist în ale imagine și apariție binevenită și specială în spectacol - trimit spre noi spectatorii o poveste foarte clară despre viața "aristocrației" comuniste, lumea comunismului lui Ceaușescu. Poate mulți oameni din ziua de azi nu asociază acest nume cu dictatura și nici nu știu despre valurile de lux (la standardele acelor vremuri) în care trăiau "preferații" regimului, în mijlocul unei lumi zdrențăroase, izolată. Gabriel Sandu, deși foarte tânăr, ne face să ne întoarcem privirea la anii din spatele nostru, indiferent dacă am trecut direct prin anii comunismului și am uitat, puțin sau mult, sau dacă experiența noastră e mediată de informații aflate din felurite surse, mai mult sau mai puțin credibile, despre acei ani.
Un film - făcut la mulți ani după moartea "lui" ("lui" nu i se spune niciodată numele pe parcursul spectacolului, ceea ce te face să-l cauți în amintiri și să-l urăști și mai mult) - e pretext de întâlnire a tinerei cineaste Alina cu vechea activistă Ioana, amanta (???) și totodată logopeda "lui", dar mai ales este deschizător de uși spre amintirile acestei femei stranii, periculoasă chiar și numai pentru că a trăit ceea ce povestește din viața ei. O ascultăm, ne imaginăm ororile pe care le-a făcut. Este o torționară ce se ascunde în spatele unei povești ce luminează în auriu trecutul, dar ușurința cu care povestește totul este înfricoșătoare.
Felul în care o interpretează Mihaela Teleoacă pe Ioana, această figură din ceară (uneori întâlnim pe stradă aceste figuri din ceară demne de muzeul Tussaud, care-și păstrează și vestimentația de atunci, chiar cu mândrie...) este tulburător de potrivit. Zâmbetul de fotografie de panou de defilare de 23 August sau 1 Mai, împietrirea figurii crispate de ură, ținuta tipică activistelor de partid comunist (le mai găsim și la noi, dar mai ales în fragmentele de telejurnal de pe posturile, sau mai bine zis postul, de televiziune din Rusia de azi), costumația care este un amestec de eleganță cu mârlănie, la fel și machiajul, toate sunt venite din timpul de atunci. Mihaela Teleoacă are necesara maturitate în joc pentru a impersona un personaj ce este detașat de lumea noastră de azi, care ne dă fiori reci și ne face să simțim urâțenia așa zisului lux în care trăiește. Interpretarea ne face să vedem o fostă viață credibilă, care trăiește încă ziua de azi, deși vedem în orice clipă că personajul ei este mort pe interior și aducător de moarte. Semnificativă în acest sens este apariția actrițelor la o masă, stând față în față, îmbrăcate cu ținută de seară, peste care sunt învelite în pelerine din folie de plastic.
Și urmează scena-secvența cea mai dură: cele două femei stau la masă și mănâncă liniștite, conversând, în scârțâitul cuțitelor pe porțelanul (ieftin, desigur!) figurinelor care reprezintă un cerb, un urs care le umplu farfuriile; și ce mai contează ce mănâncă, când dialogul are un astfel de fundal sonor, iar cele două sunt senine, cu toată costumația de înmormântare cu pelerine din folie de plastic. Mihaela Teleoacă ne domină prin cruzimea care o împrăștie în jurul ei, copleșindu-ne.
Oana Pușcatu este lumea de azi, acea lume care își dă seama că nu poate trăi fără a construi imagini și prin ele a mărturisi despre un trecut odios, muribund, sau mort. Alina, personajul jucat de Oana Pușcatu, este scenaristă, regizoare, reporteriță, documentaristă, un personaj pe care actrița îl face să se miște alternând o mare viteză cu o lentoare în așteptarea a ceva. Tot timpul întrebând, scormonind trecutul pentru a găsi adevărul. Actrița este dinamică și luminoasă, și îi dă personajului din forța sa interioară, făcând ca noi spectatorii să credem în sinceritatea ei de a trăi în prezent, dar și în trecut alături de cei doi "izolați", bunica și nepotul. Ea ne va aduce imaginea unui om plin de curiozitate care-i va da satisfacția înțelegerii unor istorii ascunse, un om greu de oprit, de care suntem alături chiar și în neînțelegerea unor sensuri venite din întuneric (mă refer la întunericul împrăștiat de mințile bolnave ala comunismului). Oana Pușcatu convinge prin tot ce aduce pe scenă: dinamism, zâmbete, mișcări când duioase, când rupând ritmul amintirilor, când ne scoate din ale noastre cu vocea ei surprinzător de muzicală. Și în plus este frumoasă, cu un zâmbet cuceritor, calități însoțite de o voce puternică, de ascultat!
Al treilea personaj, Andrei, nepotul Ioanei, este tăcerea admirativă a unei ființe construite după modelul acelor ani, este vocea care laudă, este cel care încă nu a reușit să înțeleagă, orbit de strălucirea falsă a unor personaje ca bunica sa. Pare că-și dă seama la un moment dat, dar e prea târziu. Alex Mirea interpretează cu discreție și liniște acest personaj pe care ai vrea să-l îndrăgești (cred că este meritul actorului!), dar nu poți pentru că este prea ezitant, prea atașat de "bunica" sa.
În descrierea spațiului de la începutul acestui articol am prezentat, cu laudele de rigoare, scenografia Ralucăi Alexandrescu. Cred că felul în care ne este arătat spațiul este datorat acestei îndrăznețe și talentate scenografe.
Regia lui Gabriel Sandu merge mână în mână cu scenariul scris tot de domnia-sa și face ca, împreună cu imaginile video ale Anei Cârlan, lumina așezată frumos de Ștefan Vasilescu și muzica bine armonizată de Xenti Runceanu, să avem mai mult decât un spectacol de teatru, să avem decupajele bine legate ale unui film. Un film zguduitor în cele din urmă. Și totuși...
Gabriel Sandu aduce nevoia de iubire, nu de dușmănie.
Povestea spectacolului este, poate, începutul unei înțelegeri, a unei împăcări între noi.
Poate!
Să avem răbdare!
(28-29 martie 2023)
PS: Pe 27 martie 2023 a fost din nou Ziua Mondială a Teatrului.
"These people of the theatre are serving peace and they remind us that theatre still has meaning. (Acești oameni ai teatrului servesc pacea și ne reamintesc că teatrul asta înseamnă.)[1]
Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, în anul 1994, când la Sarajevo în plin focar de război, de distrugere și crime umane - și seamănă izbitor momentul, căci lumea este bolnavă iar, și iar, acum focarul de război fiind în Ucraina -, Vaclav Havel scria cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului[2], un apel către oamenii de teatru să-și amintească de colegii lor din Sarajevo - azi de colegii lor din Ucraina -, care sunt confruntați cu un război îngrozitor, orientat împotriva a ceea ce ei își doreau: pace, libertatea spiritului, cultivarea dialogului prin crearea unui spațiu uman, real de comunicare. Tot ce spune este valabil și astăzi.
Am intrat in sala de spectacole. Printre scaunele spectatorilor așezate pe două rânduri, față în față, perpendicular pe scenă, este plantată o piscină protejată cu folie din plastic, probabil ca să nu i se strice mozaicul aurit. Din interiorul piscinei ies scări din țeavă din aluminiu pentru intrarea și ieșirea din apă. Ieșirea din apă se face atât spre scenă, cât și spre opusul scenei, unde se află o "tejghea" cu un blat din marmură.
Pe scenă, înălțată ca orice scenă față de podeaua sălii, un fel de "dulap" imens, având ca acoperiș o boltă semicirculară, închis cu o ușă glisantă. Tot pe scenă lângă acest "dulap" găsim așezată o scară, care poate fi trambulină sau loc pentru un scaun de arbitru pentru orice sporturi din piscină.
Intrând în sala de spectacol a teatrului Teatrelli, vedem o femeie, așezată pe bordura ce înconjoară piscina, care șterge de praf și apoi pune cu mare grijă niște "bibelouri" lucioase într-un coș din împletitură de nuiele din lemn.
Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor, scrie pe site-ul Teatrelli, Gabriel Sandu e autorul textului și regizorul spectacolului. Oare e adevărat ce afirmă acest titlu?
Cei trei actori - Mihaela Teleoacă (Ioana), Oana Pușcatu (Alina) și Alex Mirea (Andrei), la care se poate adăuga și apariția "fotografului" Liviu Ungureanu (domnul pe care l-am întâlnit "butonând" telefonul la intrarea în teatru și pe care l-am crezut spectator ca mine... Amuzant, nu?), profesionist în ale imagine și apariție binevenită și specială în spectacol - trimit spre noi spectatorii o poveste foarte clară despre viața "aristocrației" comuniste, lumea comunismului lui Ceaușescu. Poate mulți oameni din ziua de azi nu asociază acest nume cu dictatura și nici nu știu despre valurile de lux (la standardele acelor vremuri) în care trăiau "preferații" regimului, în mijlocul unei lumi zdrențăroase, izolată. Gabriel Sandu, deși foarte tânăr, ne face să ne întoarcem privirea la anii din spatele nostru, indiferent dacă am trecut direct prin anii comunismului și am uitat, puțin sau mult, sau dacă experiența noastră e mediată de informații aflate din felurite surse, mai mult sau mai puțin credibile, despre acei ani.
Un film - făcut la mulți ani după moartea "lui" ("lui" nu i se spune niciodată numele pe parcursul spectacolului, ceea ce te face să-l cauți în amintiri și să-l urăști și mai mult) - e pretext de întâlnire a tinerei cineaste Alina cu vechea activistă Ioana, amanta (???) și totodată logopeda "lui", dar mai ales este deschizător de uși spre amintirile acestei femei stranii, periculoasă chiar și numai pentru că a trăit ceea ce povestește din viața ei. O ascultăm, ne imaginăm ororile pe care le-a făcut. Este o torționară ce se ascunde în spatele unei povești ce luminează în auriu trecutul, dar ușurința cu care povestește totul este înfricoșătoare.
Felul în care o interpretează Mihaela Teleoacă pe Ioana, această figură din ceară (uneori întâlnim pe stradă aceste figuri din ceară demne de muzeul Tussaud, care-și păstrează și vestimentația de atunci, chiar cu mândrie...) este tulburător de potrivit. Zâmbetul de fotografie de panou de defilare de 23 August sau 1 Mai, împietrirea figurii crispate de ură, ținuta tipică activistelor de partid comunist (le mai găsim și la noi, dar mai ales în fragmentele de telejurnal de pe posturile, sau mai bine zis postul, de televiziune din Rusia de azi), costumația care este un amestec de eleganță cu mârlănie, la fel și machiajul, toate sunt venite din timpul de atunci. Mihaela Teleoacă are necesara maturitate în joc pentru a impersona un personaj ce este detașat de lumea noastră de azi, care ne dă fiori reci și ne face să simțim urâțenia așa zisului lux în care trăiește. Interpretarea ne face să vedem o fostă viață credibilă, care trăiește încă ziua de azi, deși vedem în orice clipă că personajul ei este mort pe interior și aducător de moarte. Semnificativă în acest sens este apariția actrițelor la o masă, stând față în față, îmbrăcate cu ținută de seară, peste care sunt învelite în pelerine din folie de plastic.
Și urmează scena-secvența cea mai dură: cele două femei stau la masă și mănâncă liniștite, conversând, în scârțâitul cuțitelor pe porțelanul (ieftin, desigur!) figurinelor care reprezintă un cerb, un urs care le umplu farfuriile; și ce mai contează ce mănâncă, când dialogul are un astfel de fundal sonor, iar cele două sunt senine, cu toată costumația de înmormântare cu pelerine din folie de plastic. Mihaela Teleoacă ne domină prin cruzimea care o împrăștie în jurul ei, copleșindu-ne.
Oana Pușcatu este lumea de azi, acea lume care își dă seama că nu poate trăi fără a construi imagini și prin ele a mărturisi despre un trecut odios, muribund, sau mort. Alina, personajul jucat de Oana Pușcatu, este scenaristă, regizoare, reporteriță, documentaristă, un personaj pe care actrița îl face să se miște alternând o mare viteză cu o lentoare în așteptarea a ceva. Tot timpul întrebând, scormonind trecutul pentru a găsi adevărul. Actrița este dinamică și luminoasă, și îi dă personajului din forța sa interioară, făcând ca noi spectatorii să credem în sinceritatea ei de a trăi în prezent, dar și în trecut alături de cei doi "izolați", bunica și nepotul. Ea ne va aduce imaginea unui om plin de curiozitate care-i va da satisfacția înțelegerii unor istorii ascunse, un om greu de oprit, de care suntem alături chiar și în neînțelegerea unor sensuri venite din întuneric (mă refer la întunericul împrăștiat de mințile bolnave ala comunismului). Oana Pușcatu convinge prin tot ce aduce pe scenă: dinamism, zâmbete, mișcări când duioase, când rupând ritmul amintirilor, când ne scoate din ale noastre cu vocea ei surprinzător de muzicală. Și în plus este frumoasă, cu un zâmbet cuceritor, calități însoțite de o voce puternică, de ascultat!
Al treilea personaj, Andrei, nepotul Ioanei, este tăcerea admirativă a unei ființe construite după modelul acelor ani, este vocea care laudă, este cel care încă nu a reușit să înțeleagă, orbit de strălucirea falsă a unor personaje ca bunica sa. Pare că-și dă seama la un moment dat, dar e prea târziu. Alex Mirea interpretează cu discreție și liniște acest personaj pe care ai vrea să-l îndrăgești (cred că este meritul actorului!), dar nu poți pentru că este prea ezitant, prea atașat de "bunica" sa.
În descrierea spațiului de la începutul acestui articol am prezentat, cu laudele de rigoare, scenografia Ralucăi Alexandrescu. Cred că felul în care ne este arătat spațiul este datorat acestei îndrăznețe și talentate scenografe.
Regia lui Gabriel Sandu merge mână în mână cu scenariul scris tot de domnia-sa și face ca, împreună cu imaginile video ale Anei Cârlan, lumina așezată frumos de Ștefan Vasilescu și muzica bine armonizată de Xenti Runceanu, să avem mai mult decât un spectacol de teatru, să avem decupajele bine legate ale unui film. Un film zguduitor în cele din urmă. Și totuși...
Gabriel Sandu aduce nevoia de iubire, nu de dușmănie.
Povestea spectacolului este, poate, începutul unei înțelegeri, a unei împăcări între noi.
Poate!
Să avem răbdare!
(28-29 martie 2023)
PS: Pe 27 martie 2023 a fost din nou Ziua Mondială a Teatrului.
"These people of the theatre are serving peace and they remind us that theatre still has meaning. (Acești oameni ai teatrului servesc pacea și ne reamintesc că teatrul asta înseamnă.)[1]
Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, în anul 1994, când la Sarajevo în plin focar de război, de distrugere și crime umane - și seamănă izbitor momentul, căci lumea este bolnavă iar, și iar, acum focarul de război fiind în Ucraina -, Vaclav Havel scria cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului[2], un apel către oamenii de teatru să-și amintească de colegii lor din Sarajevo - azi de colegii lor din Ucraina -, care sunt confruntați cu un război îngrozitor, orientat împotriva a ceea ce ei își doreau: pace, libertatea spiritului, cultivarea dialogului prin crearea unui spațiu uman, real de comunicare. Tot ce spune este valabil și astăzi.