Buton. Buton. Buton. Buton. Multe butoane. Lângă fiecare scrie ceva. Lângă fiecare este lipită o etichetă roșie. 5 lei. 10 lei. 50 de lei. 0 lei. Căști pe urechi. Lumină de intensitate foarte redusă. Ușă închisă. Patru pereți de sticlă. Un om înăuntru. Un performance. Un experiment social. Push the Button.
În weekend-ul 24-26 martie 2023, în Târgu-Mureș, la proaspăt deschisa antigalerie.cactus a avut loc Push the Button, un performance denumit de creatori experiment social. Odată ajuns în spațiul primitor de pe Aurel Filimon, numărul 14, ai timp să te pregătești înainte de a intra în încăperea deasupra căreia este scris, alb pe negru, Instalații. Ai acces la un ghid al experienței prin care urmează să treci. Asta în cazul în care nu l-ai citit deja pe cel postat pe pagina de Facebook și pe contul de Instagram ale antigaleriei.
Până bei o cafea sau admiri expoziția de tablouri din încăperea principală, te gândești încontinuu la ce urmează. Știi că e vorba despre abuz. Abuz. Abuz. Abuz. O temă extrem de actuală. Ce mai poți vedea nou, din punct de vedere artistic, pe subiectul ăsta?
Ai mai venit și la ceva la care nu știi cât vei plăti. Ai citit asta și în descrierea evenimentului. Fiecare buton are o altă valoare, deci vei achita în funcție de ce apeși. Pe bar există o listă de prețuri: Alexandra - 10 lei, Lasă că vezi tu - 5 lei, Potolește-te că te pocnesc - 10 lei, Taci - 0 lei, Zâmbește - 50 de lei și alte 8 butoane.
Ușa camerei Instalații se deschide. Iese un spectator și închide ușa în urma lui. Îl analizezi pentru a-ți da seama mai bine ce se întâmplă acolo înăuntru. Să intri? Să nu intri? Acum? Nu mai bine mai aștept? Nu. Ai venit pentru asta. Acum e momentul. Și apeși pe clanța ușii.
Alexandra între patru pereți de sticlă. E îmbrăcată în negru, dar are deasupra un cardigan alb, dintr-un material grosuț. Pare că-i e frig. Se ridică de pe scăunelul jos, pus într-un colț al spațiului mic în care are voie să existe. Mă privește în ochi. E Alexandra, pe care o cunosc de câțiva ani, cu care râdeam săptămâna trecută aici, la antigalerie, numai că e închisă într-o cutie de sticlă și se uită fix în ochii mei. Știu că stă în vitrina asta, în lumina obscură, cu ușa încăperii închisă, de aproape trei ore. Și e a treia zi consecutivă când face asta.
În fața cutiei din sticlă, din interiorul căreia Alexandra mă tot privește cu ochi blânzi și zâmbet matur, se află un pupitru cu butoane colorate, fiecare asociat cu câte un cuvânt, o expresie sau un semn și cu câte o etichetă roșie pe care este scris un preț. Mă uit cu atenție. Evaluez piața, cum s-ar spune. În timp ce-mi pun căștile pe urechi, îmi tot trece prin cap un gând: "Oare cum se simte Alexandra?". Încerc să-mi imaginez. Mă vizualizez pe mine în cutie, în camera cu lumină slabă, ochi în ochi cu oamenii, trei ore încontinuu, trei zile la rând. E cel puțin apăsător. Și mă uit în jur: practic, e o cutie într-o altă cutie. E efectul creat de faptul că închizi ușa în spatele tău, iar încăperea este destul de întunecată. În cameră suntem doar eu cu Alexandra, despărțite de butoane și de sticlă. E o intimitate ciudată. Mă simt, cumva, ca în fața unei oglinzi brutal de sincere.
Revin la butoane și realizez că totul e în controlul meu. E un act performativ determinat de spectator într-o mai mare proporție decât suntem obișnuiți. O senzație de putere se instalează și mă gândesc că omul e o ființă tare ciudată. Cum dă de putere, îi apare dorința de a abuza de ea. Gândul la cum se simte Ale îmi revine. Apăs butonul "Alexandra", 10 lei. Și Ale îmi spune: "Da, întreabă-mă?". La fix. Și mă gândesc puțin la cum să formulez întrebarea. Simt puțină frică. Am venit să o văd pe Ale în cutia de sticlă, barbar spus "la comanda mea", și eu sunt cea care trebuie să pună o întrebare. Nu mă așteptam. Senzația de cutie în cutie devine și mai acută. Mă uit în ochii Alexandrei și zic: "Alexandra, ce faci tu acolo în cutie până intră celălalt spectator, cât timp nu te vede nimeni?".
Push the Button este un performance despre fiecare dintre noi. Suntem puțini cei care n-am auzit măcar o dată, de la unul dintre părinți: "Potolește-te, că te pocnesc!", "Eu te-am făcut, eu te omor!" sau "Nu mai plânge, că mă faci de rușine!". Te uiți la un om care, la apăsarea ta, în funcție de alegerea ta, influențată de cuvinte și de preț, te face să te reîntâlnești cu tine cel pe care te-ai străduit mereu să-l uiți. Ai construit peste toate replicile acestea și acum îți sunt adresate iar. Amintirile se declanșează. Omul din fața ta nu face nimic special. Nu sare, nu dansează, nu e îmbrăcat în ceva deosebit. Nu recită din texte reper ale literaturii universale. Nu încerc să contest greutatea celor înșirate mai sus, ci să subliniez importanța simplității în artă. Greutatea lui "Ești o proastă!" nu are nevoie de prea multe. Conține tot ceea ce este necesar. Abuzul, într-o formă sau alta, în funcție de mediul în care fiecare a avut norocul sau nenorocul să se nască, zace în fiecare dintre noi, mai activ sau mai latent.
Butoanele pupitrului sunt foarte echilibrat gândite, purtând unicul spectator de la o emoție la alta. De la clasica idee că, dacă ai casă și masă, nu ai voie să plângi, poți trece imediat la un cântec pe care Alexandra îl interpretează cu seninătate și care te face să izbucnești în râs. În același timp, se poate oricând să te afli în situația în care, următorul buton pe care îl apeși sapă și mai adânc în tine. E o loterie. O loterie care depinde de câți bani crezi că merită să dai pentru un astfel de act performativ. Este intrigant. Rezultatul este în mâna ta. Îți apeși singur butoanele. Alexandra, din cutia de sticlă, nu face altceva decât să ilustreze această apăsare, să-ți clarifice amintirea. Performer-ul devine pandant al lumii interioare pe care spectatorul o accesează cu ajutorul butoanelor.
Push the Button mi-a demonstrat că pentru a atinge subiecte sensibile nu este nevoie de artificii. În același timp, ca performer, dificultatea și provocarea nu sunt strâns legate de efort fizic, mult text, decor imens, costume impresionante. În artă, există momente în care simplitatea poate fi de mare efect, creându-se astfel un impact mult mai puternic.
De câțiva ani, destul de des, aud că oamenii de teatru se întreabă cum putem face artă pentru toată lumea, cum putem demonstra că teatrul este important? Este adevărat, diferența dintre teatru și performance este încă dezbătută intens, fapt care nu face decât să demonstreze că în prezent granița dintre cele două este din ce în ce mai subțire. Sunt forme de artă interconectate, care le vorbesc oamenilor, în diverse moduri, despre ce au nevoie să audă. Performance-ul de la antigalerie.cactus este, din punctul meu de vedere, un exemplu extrem de bun de cum am putea apropia arta de oameni. Este intrigant să știi că omul din fața ta depinde de tine, dar este și mai puternic să descoperi că ce-l pui pe el să facă, de fapt, trece de peretele de sticlă și ajunge direct în mintea ta. Bucuria puterii se întoarce împotriva ta. Ești pus fix în fața consecințelor faptelor tale. Ai crezut că vii să vezi pe cineva performând pentru tine, dar te-ai trezit văzându-te pe tine. Ți-ai apăsat singur butoanele. Tu ești de fapt cel închis în cutia de sticlă.
Este fascinant să stai afără, să vezi cum iese fiecare dintre spectatori din camera Instalații. Urmărești astfel un exemplu clar de cum ne poate transforma arta. Fiecare spectator răspunde diferit la apăsarea de butoane. Același act performativ, urme diferite. Un experiment social condus și creat de echipa alcătuită din Alexandra Moldovan (performer), Andreea Radu (concept) și andrei.poggo (space design).
Cred că despre asta ar trebui să fie arta zilelor noastre: despre fiecare dintre noi și despre toți, în același timp. Să ne permită să ne privim în oglindă, dându-ne libertatea de a pleca atunci când nu mai rezistăm.