Irina este un fel de Niculae Moromete feminin și contemporan, care întâmpină aceeași rezistență îndârjită și cam cu aceleași argumente, atunci când urmărește un vis atât de ne-românesc precum educația superioară.
Antagonistul cu care se confruntă Irina este un personaj colectiv care exprimă mentalitatea anti-intelectualistă a țăranului român, încurajată de degringolada post-comunistă și de o misoginie difuză. Adesea, această opoziție se maschează sub forma unor pledoarii pentru familia lărgită, pentru plaiurile nespoite, pentru legătura cu cei de-un sânge.
Filmul este compus din mai multe studii de personaje, adunate laolaltă prin legături familiale și care ar trebui să fie diferențiate prin psihologie, educație și experiențe de viață diferite. Premisa comună - o familie de țărani care reușesc să pună pe picioare o pensiune montană din apropierea unei mănăstiri ortodoxe, funcționează ca fundament pentru acel antagonist de încrengături de mentalități retrograde. Însă, unele personaje sunt mai convingător trasate, altele mai puțin reușit.
Personajul Irinei își caută independența, doar că nu știe unde și cum s-o facă. Părul care îi cade pe ochi, bluzele largi care mai degrabă o ascund, sunt semne ale unei personalități introverte. Mișcările îi sunt greoaie, puțin neîndemânatice, în pofida vârstei, și cel mai adesea își ascunde privirea într-un refuz deopotrivă arogant și timid. Strategia sa de a se ascunde din fața iureșului moralist și agresiv al vărului ei este aceea de retragere, de pasivitate agresivă. Mircea Postelnicu, cel care joacă rolul verișorului asertiv ce încearcă "să-i bage mințile în cap", își încarcă partitura cu violență verbală și cu doza perfectă de violență fizică. În pofida nominalizării acestuia la Gopo 2023 pentru Cel mai bun actor în rol secundar, conturarea personajului ar fi putut fi mai șlefuită. Prezentat ca un bărbat fără educație formală, Liviu vorbește nepotrivit de bine pentru clasa și originile sale sociale: niciun agramatism nu-i iese pe buze. Hainele îi sunt întotdeauna curate și cu bun gust și nu-l vedem că poartă măcar șosete albe la pantofi negri, care ar fi putut fi asortate cu un trening. Mișcările sale denotă mai degrabă încrederea unui orășean educat, stăpân pe sine și pe sursele sale de venit decât cea a unui țăran agresiv, care încearcă să își impună machismul asupra fetelor tinere din propria familie.
Alături de el apar și alte partituri de întregire. Ioana Ilinca Neacșu joacă rolul unei verișoare, Vicky, care în pofida energiei cu care este însuflețită, nu pare să fie totuși la locul ei. Tunsoarea sa foarte urbană, aplombul cu care se desfășoară la mesele de familie, escapadele sale sexuale contrastează cu portretul tipic al unei tinere românce, chiar și cu cel al uneia rebele. Vlad Ivanov are o partitură mică, a unchiului manipulator și deopotrivă violent atunci când este provocat, pe care o joacă perfect, însă în siajul rolurilor sale de ticălos de serviciu care l-au consacrat.
O altă sursă a conflictului este apropierea fizică a personajelor, care nu este dublată și de contagiunea mentală, ideatică. Lumile socio-economice între care gravitează acestea sunt alăturate, însă nu par să se intersecteze cu adevărat, să comunice dincolo de atingeri temporare, superficiale. Călătoriile către orașul din provincie apropiat sunt dese, cu treburi sau pentru a participa la cursurile universitare improvizate sau la petrecerile tinerești, însă lumea țărănească pare să se proiecteze și să o urmărească fără scăpare oriunde se duce. Iarăși, pensiunea este lângă o mânăstire și, uneori, pentru a se calma, Irina bate toaca. În pofida acestui comportament liniștitor, religia și cu atât mai puțin lumea monahală nu joacă un rol evident în viața ei și a familiei sale.
Aici nu pot să nu remarc preocuparea constantă pentru mediul ortodox. Aceasta pare să fie o prezență deja consacrată în filmul românesc, mai ales în privința personajelor feminine care suferă în aceste medii. Mai vechiul După dealuri (2012) al lui Cristian Mungiu a fost preocupat de ambiguitatea sexuală care s-ar putea dezvolta între zidurile unei mănăstiri de maici și de cea morală a unei comunități habotnice, dar bine intenționate. Mai aproape de noi, avem filme care concurează alături de Crai Nou la Premiile Gopo 2023, precum Miracol (Bogdan George Apetri), având ca protagonistă o novice-călugăriță sau Balaur (Octav Chelaru), având în centru o profesoară de religie și preoteasă, tot atâtea exemple de portrete de femei fascinate de tainele ortodoxiei, care își caută refugiul în acest univers.
Povestea gravitează în jurul conflictelor iscate într-o societate tradițională confruntată cu modernizarea, de la emanciparea femeilor la migrația internațională și redefinirea legăturilor familiale. Alegerea subiectului este de actualitate, dată fiind debusolarea pe care au adus-o în toate straturile societății românești cele aproape patru decenii de transformări și de nesiguranțe actuale, iar povestea Irinei interpretată de Ioana Chițu provoacă empatia audienței, confruntată probabil, cel puțin o dată în viață, cu același tip de mentalități. Pe de altă parte, deoarece Crai Nou este povestit dintr-o apăsată perspectivă subiectivă a Alinei Grigore - urbană, educată, feministă -, există episoade care nu conving.