Un scurtm-étrange, mai bine spus, apărut anul trecut, în 2022, pe scenariul scris de Teona împreună cu Mircea Andrei Florea. Concis, simetrizabil, foarte satisfăcător din punct de vedere vizual, dar o să ajungem să disecăm asta mai jos. Întâi de toate, fiindcă așa se cuvine, actorii din Vreau să sparg sera sunt Ioana Bugarin (Sara), Valentin Popescu (tatăl), Ana Covalciuc (partenera tatălui), Vlad Galer (prieten al Sarei).
Sara vrea să spargă Sera. Sara se confruntă cu primele semne ale unei boli pe care a moștenit-o de la tatăl ei, care, în stadiul final, le va transforma corpurile în plante. Sara are nevoie de o schimbare majoră. Dar înainte de asta, ea trebuie să încerce să scape de amintirile violente din copilărie, așa că își vizitează tatăl țintuit la pat și îi spune tot ce nu i-a putut spune până acum.
Îmi doresc tot mai mult să vorbesc acum cu Teona într-un sequel la interviul făcut în 2021 (tot în contextul nominalizării la Premiile Gopo și atunci - de citit aici) despre supratema Sarei. Teona folosește un alter ego numit Sara Nae și în cadrul paginii de poezie Gura Mare pe care a cofondat-o (și unde e curator pentru promovarea unor poeți). E un nume bun, în scurtmetrajul actual e și o asonanță frumoasă și funcțională, deci poate chiar o s-o întreb ce înseamnă Sara pentru ea de fapt.
Fie că e un artificiu, fie că e mai profund de atât (încă nu știu), cert e că se poate observa categoric o evoluție frumoasă de la nominalizarea de atunci, ca Tânără speranță, la cea de acum, deja pentru cel mai bun scurtmetraj, o secțiune ceva mai clară și mai bine închegată în deznodământ, după mine. Mă bucură parcursul ăsta, dar îl văd ca fiind firesc, la fel de firesc cum am privit și scurtm-étrange-ul ei de acum.
Un film mic (dar mare deopotrivă), un film în care ecranul se împarte în două, în cadre distincte, uneori perspective diferite (unghiuri) ale aceluiași cadru, alteori un cadru uman dublat de o dimensiune mitico-legendară simbolică a vegetalului, în potriviri de puzzle cu forme la cutie de pe vremea copilăriei, parcă. În încercări de potrivire care reușesc atât în rezultat, cât și în parcursul lor.
Schemă de culori almodovarică pe vestimentație și împrejurimi, un trick foarte interesant care-mi bucură ochiul într-o simplitate naturală și aparent negândită. Pentru mine a funcționat foarte bine vizualul scurtmetrajului Vreau să sparg sera. Alăturările (când blenduibile, când oximoronice) funcționează și ele într-o alternanță poetico-realistă versus poetico-suprarealistă. Filmul are o dimensiune de referință pentru adolescentul și tânărul ca observator-mediu (de aici realismul de care vorbeam, există o preocupare vădită pentru teme deloc contingente, pe care le poți regăsi în cvasi-orice relație părinte-copil spre părinte-copil maturizat), dar are și o dimensiune a contingentului, onirică, suprareală, fictiv-alegorică (de aici contrastul care dă cheia filmului, o dimensiune nouă, neașteptată, chiar șocantă, o meta-problemă, supra-problemă, o aberație, dar cu care rezonăm trăgându-ne seva tot din umanul de dinainte).
Cred că asta dă și cheia estetică a scurtmetrajului, împărțirea în două planuri (uneori suprapuse, alteori divergente). E o bucurie sufletească cu icnet romanticizabil faptul că forma unui film are legătură (covalentă) cu ansamblul, asta-mi denotă o atenție și o preocupare pe lângă că de invidiat, foarte potrivite contextului și potențiatoare ale valorii produsului finit.
Pe partea de actorie, experiența scurtmetrajelor anterioare își spune cuvântul. Ioana Bugarin are niște tensiuni incredibile transfigurate în tăceri, întreg filmul mi se pare a fi unul al tăcerii, sau care o valorizează (și pe bună dreptate, e dramă, sunt foarte puternice momentele de liniște), mi se pare un echilibru foarte bun ca ritm în tot ce se întâmplă. Sunt captivat, uluit, bulversat de două planuri (deci la dublu), emisferele mele își pasează una alteia decodarea, sunt și angrenat în mecanismul formal de receptare, mă solicită (dar în sensul bun). E ca un exercițiu constant al minții.
Valentin Popescu e frustrant de bun, excelent. Iar partea bună din toată treaba asta cu tăcerile e că mintea mea completează conversațiile pe care le simte a fi eliptice. Sunt acolo. Sunt acolo cu totul. Gândesc ce gândește, dar parcă țin pentru mine, în vârful buzelor și numai nu zic "Hai odată!"
E un scurtmetraj la care contribui și eu ca spectator, în care scenariul suferă (conotație pozitivă) ingerințe ale minții mele, care își dă în vileag propriile nevoi. Sunt eu acum acolo, eu vreau să sparg sera, totul se depersonalizează, iar tatăl e tatăl meu. Femeia care-l îngrijește (Ana Covalciuc) e acum, in extenso, mama mea. Și se potrivește de minune și aici, uneori eu și mama practicăm vorbitul alb (despre nimic) ca să umplem tăceri care, altfel, ne-ar măcina pe amândoi. Asta surprinde și filmul, câteva discuții aruncate derizoriu cu figura cvasi-maternă repugnată, în așteptarea unui scop mai mare - împlinirea și regăsirea.
Metafora bolii de a deveni vegetalul e suavă, pălește în fața umanului, și de aici și tendința de regăsire universală la care scurtm-étrange-ul invită. Nu știu dacă mai am cuvinte să vorbesc de fapt despre tot studiul diegetico-estetic din spate. Deși par a fi coincidențe cosmice atent selecționate, pentru mine toate detaliile converg în studiu și preocupare. Nu cred că e întâmplător nimic, cunoscând-o pe Teona. E un sistem. Prima dată un ax ce ne împarte ecranul în două (cred că e important scepticismul în revelații, esențial chiar). De ce se întâmplă asta? E o întrebare pe care sigur și-a pus-o și Teona, sunt sigur. E mult prea convergent totul cât să zici că e random. Nu există, nu accept. Se potențează elemente valoroase, totul într-un echilibru fenomenal, unitar în contrariu, totul are sens, fiecare detaliu capătă esențialitate într-o structură în care nimic nu e la voia întâmplării.
Revenind la tensiunile tăcerii, o altă conversație eliptică, dar foarte bună ca ritm e a Sarei (Ioana Bugarin) cu prietenul ei (Vlad Galer), culmea, în seră. O conversație aparent obișnuită de catching-up despre party-uri și substanțe, dar construită tot din pârghiile tăcerii, din cadre semi-freeze cu priviri atotcuprinzătoare. Un element devenit esențial în context, nimic de umplutură, așa cum spuneam. Plus că Vlad cu barbă (și serios-grav) are ceva Hemingway-an în estetică și mă face să-l privesc hipnotizat, așa cum am privit tot Vreau să sparg sera (de câteva ori), câte o dată pentru fiecare nou layer descoperit.
De obicei nu mă adresez direct, dar se pretează cu momentul, așa că, Teona, când citești asta (o să îți și trimit link, nu scapi), hai să povestim sequelul Gopo-interviu. Mă găsești aici. Te uiți înapoi și sunt tot acolo.