Toate cele 3 spectacole de mai sus (pe care o fantezie aproape erotică le imaginează reprezentate într-un showcase de weekend, presărat cu dezbateri la care să participe creatorii, publicul, criticii, etc.) se bazează pe textul A Doll's House, Part 2, publicat în 2017 de dramaturgul american Lucas Hnath.
***
Nora pleacă și lasă în urmă 3 copii, 1 soț, 1 doică, 1 casă, o societate, un fel de a gândi familia & lumea, un anumit statut al femeii. O casă de păpuși (Nora) / A doll's house / Et dukkehjem a fost publicată de Henrik Ibsen în 1879.
Nora (Elena Popa, în montarea de la TAM) se întoarce. După 15 ani. În vizită. Își regăsește fiica (Anca Pitaru), doica (Mona Codreanu), soțul (Sebastian Marina). În momente de reverie, își revede copiii la vârsta pe care o aveau când a plecat (Mădălina Mușat, Matei Popa, Christof Marina).
Totul se întâmplă pe durata câtorva zile, în casa în care, cu excepția obiectelor care au aparținut cândva Norei, prea puține s-au schimbat în cei 15 ani. În versiunea scenografică a lui Daniel Titza, casa e o expoziție-instalație populată cu obiecte pe care publicul, distribuit pe două gradene așezate paralel cu spațiul de joc / planșa de floretă pe care evoluează actorii, e invitat să le parcurgă înainte de a-și ocupa locul în sală. În spatele gradenelor, rame și imagini. Într-unul dintre capetele planșei de joc, o ramă de fereastră prin care intră, uneori, lumina soarelui / lunii. Îi răspunde, din interior, lumina atribuită unui iluzoriu foc de lemne (light design: Lucian Moga, animații & montaj video: Ördög Gyárfás Ágota). Pasajele de reverie, amintire, fabulație ale Norei se întâmplă pe culoarul strâmt delimitat de șuvoaiele paralele de ninsoare ce cade din înalt. Zăpada și o anumită muzică (Cristina Juncu) sunt marca non / altei realități.
Nora revine cu gândul de a-și primi divorțul pe care Torvald nu îl rezolvase după plecarea ei. Și-l imaginează pe fostul / încă actualul soț gol, oferindu-i cu mână tremurândă actul dorit. La final, Nora pleacă (din nou) refuzând hârtia de divorț, dar nu și borcanul de Nutella. Invenția Andreei Vulpe și a montării de la Sfântu Gheorghe, timbrul complicității dintre cei doi pe care, în ciuda tuturor lucrurilor care îi despart, îi unesc atâtea.
Elena Popa și Sebastian Marina sunt doi dintre cei mai mari actori de teatru din România momentului. Senzația e că pot juca orice la superlativ, cu o ușurință, eleganță și fluență pe care doar mari campioni ai tenisului lumii ne-au mai oferit-o. Prima întâlnire a personajelor lor din Nora 2, Casa Păpușii, devastatoare din punct de vedere emoțional (mai ales pentru el), e produsă de cei doi la un volum aproape inaudibil, contrapunct de o forță memorabilă. Aflată în prelungirea stilistică a scenei de debut, dintre Nora și doica Anne Marie (aceeași impresionantă capacitate a actorilor de a livra replici dure pe ton de cântec de leagăn), scena 1 Nora - Torvald indică temperatura celor două personaje principale.
Deși pe cale să fie loviți de revelații personale majore, cei doi sunt stăpâni pe hălci majore din viețile lor. Din viața ei / lui și a celuilalt / celeilalte. Nora știa de ce a plecat și știa că va pleca din nou. Torvald știa că nu poate trăi cu adevărat fără Nora și știa că va spera mereu. Nora știa că Torvald o iubește. Torvald știa că, undeva, dincolo de cele pe care le-a îndurat în fosta sa viață alături de el, Nora îl iubește într-un anumit fel. Sau, o anumită parte, să-i spunem instinctual-sălbatică, din el. Sau, o anumită parte din cuplul lor. Complicitatea pe nume Nutella, de pildă.
Nora nu știa că, deși destinul ei e viața solitară, doar clipele petrecute cu el miros a fericire. Torvald nu știa că există viață și dincolo de Nora / Nutella. Reîntâlnirea le oferă celor doi un pas înainte pe drumul maturizării. Al cunoașterii de sine și al cunoașterii celuilalt. Nora s-a eliberat de prea multe și prea grele pentru a renunța la drumul solitar. Torvald e prea atașat de modelul cuplului, al casei, al tradiției, pentru a putea păși mai departe. Cei doi își recunosc unul altuia alegerea. Și pot face asta fără a-și nega sentimentele reciproce.
Nora rămâne personajul major al piesei. Păcat că întâlnirea dintre ea și fiica Emmy e marcată de un anumit schematism. Paradoxul conform căruia mama e simbolul noului și fiica cel al vechiului e trasat din primele replici și continuat în cheie previzibilă până la ultimele. Dialogul Nora - Doică e infinit mai ofertant. Cele două sunt, pe rând, în defensivă și ofensivă, în avantaj și în dificultate. Reîntâlnirea cu drama părăsirii copiilor e stârnită mai degrabă de doică decât de revederea fiicei.
Torvald-ul lui Sebastian Marina îi e egal, pe scenă, Norei Elenei Popa. Acesta e marele merit al montării Andreei Vulpe, pe baza căruia e construit un spectacol ce demască obtuzitatea unei societăți (abuzul) și felul în care poate fi depășită starea anormală a lucrurilor (eliberarea), fără a cădea în păcate ideologice. Nora și Torvald slujesc unei idei nobile din ipostaze de personaje / oameni vii. Cam asta e meseria marilor actori.