Pentru abilitățile lui șoferistice, o eminență cenușie misterioasă îl alege să participe la "jaful perfect" - acela pentru care nu există martori (sau, dacă există, mor în condiții misterioase). Nici măcar acest inițiator nu este cunoscut prin altceva decât prin ticul verbal "boss", pe care îl aruncă condescendent protagonistului. În treacăt fie spus, alegerea titlului nu face cinste unui film mult mai atent compus decât un apelativ suburban și, mai rău, coincide cu alte branduri de consum.
Însă, tocmai disparițiile misterioase care se înșiră în urma jafului îl zgândăresc pe Bogdan să nu se mulțumească cu banii, să nu fugă într-un paradis exotic împreună cu Clara (Ioana Bugarin), prietena sa frumoasă, tânără, și extrem de impulsivă. Îmbrăcată în culori puternice, roșu, verde neon, Clara este o ispită provocator-dionisiacă față de înadins-ștersul, prea raționalul, prudentul șofer de ambulanță Bogdan.
Coloristica personajului feminin capătă valențe importante, trimițând la împlinirea frustrărilor protagonistului, la un fel de fata morgana a vieții luxuriante pe care și-ar dori să o ducă.
Dacă urmăm metoda clasică de cherchez la femme pentru a presupune mai bine resorturile personajelor, atunci Clara este înveșmântată în atribute biblice ale ispitei feminine destructurante: un fel de Evă "guralivă și răzvrătită" (Proverbe 7:11), reia funcția devastatoare pe care a jucat-o și Dalila pentru Samson (Judecători cap. 16) prin provocările permanente la care îl supune, prin atracția bolnăvicioasă cu care îl seduce și, mai ales, prin trădare.
Impresionează, de altfel, calitatea imaginii în ansamblu. Bucăți elegante din București sunt surprinse alături de șantiere organizate prea puțin nemțește sau case interbelice modeste, aflate într-o stare care lasă de dorit. Lumini metalice, neon, tonuri de verde sau de albastru sunt copios utilizate pentru a da un lustru înspăimântător de frumos și a accentua amenințarea nevăzută care plutește asupra protagonistului.
Încadrarea atentă pe orizontală, cu personaje adesea puse în extremitatea laterală a imaginii, reclamă vizionarea pe ecran mare. Într-un scurt acces de îndrăzneală formală, ecranul este chiar împărțit în două pentru a urmări ramificațiile posibile ale unei situații: cea în care protagonistul își urmărește instinctul eroic și violent zgândărit de nemulțumirea iubirii lui, alături de cel în care firea și prudența sa dețin controlul și își urmează previzibil firul.
Montajul are un ritm lent, mai ales în partea de început. Descoperirea de elemente noi care să răspundă curiozității legitime a spectatorului este prelungită intenționat, tensionând așteptarea. Suntem privați de cunoaștere în mod metodic: nu știm nici măcar ce știe protagonistul, cu atât mai puțin ceea ce se căznește să afle. Vedem doar - iar aici este meritul lui Laurențiu Bănescu - cum Bogdan devine din ce în ce mai tensionat cu fiecare detaliu pe care îl află, cu fiecare moarte cu care se întâlnește. Iar decesele, ca într-un thriller care se respectă, nu sunt puține.
La fel ca în Reservoir Dogs (1992) al lui Quentin Tarantino, povestirea din Boss începe după comiterea jafului. Spre deosebire de alte heist movies convenționale, unde tensiunea crește pe măsură ce detaliile jafului sunt planificate și descrește imediat după ce banii sunt furați, aici tensiunea crește din gestionarea ascunderii urmelor și mai ales a proceselor mentale care scapă de sub control, a paranoiei care se instalează. Căci, la fel ca în filmul lui Tarantino, nici în Boss bandiții nu se cunosc între ei și nu au avut timp să-și consolideze încrederea reciprocă.
Importantă este distribuția acestor mici revelații pe durata filmului. Succesiunea lor respectă întocmai ritmul interior al instalării paranoiei în protagonist.
Mirică reușește să introducă violența și tensiunea într-un mod foarte neaoș și credibil, fără să dea impresia că imită servil atmosfera și recuzita filmelor polițiste americane. Lipsesc, de exemplu, pistoalele, crimele fiind întrețesute în probabilitățile vieții românești de zi cu zi: lovituri de mașină, spitalizări cu decese neașteptate, accidente de muncă pe șantier. Acolo unde trebuie, pune chiar și ironie la adresa xenofobiei tipic românești față de romi, care stă bine în gura personajelor. El își demonstrează și în Boss capacitatea de a construi thrillere polițiste credibile pentru peisajul dâmbovițean și dominate de atmosferă apăsătoare, după producții precum Umbre sau Câini (2016, disponibil pe Netflix)
Așadar, Bogdan Mirică reușește să mobilizeze un thriller reușit, care este bine inserat în peisajul cultural și urban bucureștean. Interpretările protagoniștilor sunt îndeajuns de puternice pentru a atrage atenția și pentru a compensa un scenariu care apasă destul de mult pe chestiuni de psiho(pato-)logie în locul desfășurării spectaculare a acțiunii.