Unul dintre elementele de legătură: excelentul actor Kozma Attila (de neuitat Richard III-ul său din spectacolul omonim, montat de Vladimir Anton în iunie 2021 la același Csíki Játékszín), cel care, paradoxal, a trecut de la aproape seniorul Lazar Wolf (60 de ani - măcelarul care o curtează pe Tzeitel, fiica cea mai mare a lăptarului) în versiunea din 2006, la junele student comunist Percik (înamorat de cea de-a doua fiică în ordinea vârstei, Hodel) în versiunea la zi. Mai intuitivă a fost evoluția lui Szabó Enikő, de la Tzeitel, în 2006, la pețitoarea Yente, în 2023.
Tot la începutul lui 2023, Scripcarul pe acoperiș a fost înscenat la Teatrul de Nord Satu Mare, Trupa Harag György, în regia actriței și regizoarei Márkó Eszter, cu Rappert-Vencz Gábor în rolul titular. Ultima premieră a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj de dinainte de pandemie (februarie 2020), încă aflată în repertoriul teatrului și jucată cu bună frecvență, este Scripcarul regizat de László Béres, cu marele Zsolt Bogdán în rolul lui Tevye. Claudiu Istodor a condus distribuția montării realizate la Teatrul Evreiesc de Stat din București în mai 2019 de către Andrei Munteanu.
Ce e, domnule, cu acest musical născut pe Broadway în toamna lui 1964 și care a ajuns să ia cu asalt scenele teatrelor românești o jumătate și mai bine de secol mai târziu? Ce fascinează în asemenea măsură în povestea cântată a acelui tată a cinci fete, dintre care trei de măritat, care trăiește, la 1905, într-o mică și fictivă comunitate rurală evreiască plasată în apropierea Kievului din, pe atunci, Imperiul Țarist? De unde aplecarea cu precădere a teatrelor de expresie maghiară pentru acest text & libret?
Un posibil răspuns la întrebarea de pe urmă vine de la pregătirea muzicală pe care studenții la actorie în limbă maghiară o primesc de-a lungul anilor de licență și master. Un alt răspuns ar putea viza caracterul de comunitate mică, unită, bazată cu precădere pe valorile tradiției și pe relațiile de familie pe care îl au cele mai multe dintre burg-urile cu populație preponderent maghiară din România zilelor noastre. Artiștii și publicul se regăsesc în dilemele, frustrările, naivitățile, visele eroilor de pe scenă. Tot la categoria răspunsuri trebuie bifate valoarea teribilă și farmecul nebun al creației trio-ului Joseph Stein - Jerry Bock - Sheldon Harnick. Scripcarul pe acoperiș e un fel de best-seller al musical-urilor, un succes aproape garantat de public și de casă atunci când încape pe mâini capabile.
Pentru proaspăta montare de la Miercurea-Ciuc, Erwin Șimșensohn și-a asumat un risc. L-a distribuit în rolul titular pe Kányádi Szilárd. La 41 de ani, actorul ciucan poate să pară și să ne apară prea tânăr pentru a întruchipa credibil rolul unui tată cu multiple fete de măritat. Mi se șoptește în cască faptul că, în cea mai faimoasă adaptare cinematografică a textului, Fiddler on the roof (1971, în regia lui Norman Jewison, 8 nominalizări, dintre care 3 transformate premii la Oscar 1972), interpretul lui Tevye, actorul israelian Topol, avea doar 36 de ani. E adevărat, dar riscul rămâne.
Din fericire, pariul a fost câștigător. Kányádi Szilárd e convingător în tot ce face pe scenă. Mai mult, apropierea sa, din punct de vedere al vârstei, de copiii săi ne face să-l privim, adesea, ca pe un frate mai mare, ca pe un complice la micile nebunii ale vieții. Farmecul și bunătatea emanate de Kányádi sunt molipsitoare. Privirea sa mereu ludică, pusă pe șotii, are ceva din umorul deștept și viu al unui Ed O'Neill (Al Bundy din faimosul serial).
Și totul curge așa, calm, senin și plin de optimism, până în momentul în care a treia fiică, Hava (Balázs-Bécsi Alíz), alege viața alături de creștinul Fyedka (Bilibók Attila). Acest prea înalt prag al deschiderii spre lumea cea nouă și cea largă nu e depășit de un Tevye care, până atunci, se așezase fără ezitare în pielea copilelor sale, privind viața prin ochii lor. Până aici! Până la ceea ce el percepe ca fiind esența apartenenței sale la comunitate condusă spiritual de rabinul (Veress Albert) care fuge de orice răspundere a conducerii.
Și acest până aici e marcat de Kányádi Szilárd printr-o schimbare de ton, de postură, de gestică care se produc într-o clipită. Soțul umil devine pe dată stăpânul nemilos. Soția, Golde (Márdirosz Ágnes), trece în plan secund, bărbatul dictează, nimeni nu crâcnește, cuvântul lui devine lege în familie. Sincronizată cu destrămarea satului și impunerea exilului forțat, schimbarea fundamentală pe care o imprimă Kányádi personajului său domină ultima parte a spectacolului de la Csíki Játékszín. Reușita actorului e impresionantă.
În jurul excelentului său protagonist, Șimșensohn construiește un spectacol cald, plin de empatie și culoare. Scenografa Carmencita Brojboiu, punctul de legătură între montarea de la Cluj și cea de la Ciuc, abandonează verticalele pe care i le permitea somptuoasa scenă clujeană pentru un decor intim, funcțional, ce lasă să se zărească, în ariergardă, trupa de 9 muzicanți (Benedek Szilamér, Boldizsár Szabolcs, Berze Albert, Bene Zoltán, Hompoth Arthur Norbert, Kiss Lehel, Ráduj Gábor, Szőgyör Árpád, Veress Csaba), conduși de Bene Zoltán, cu o prestație fără reproș.
Alături de coregrafia lui Bodor Johanna, regia lui Erwin Șimșensohn imprimă montării un ritm alert, lipsit de momente moarte, dar și de stridențe ori excese. O senzație de clasic adus la zi, proaspăt, de actorie bazată pe replică spusă potolit, pe refren cântat cum se cuvine și pe o gestică mai degrabă discretă străbat întregul spectacol. Il est comme il faut, cum s-ar zice.
Publicul reacționează cu multă atenție, vrăjit de capacitatea întâmplărilor de pe scenă de a pune probleme dure sub aparența de basm de adormit copiii și îmbujorat adulții. Proximitatea conflictului din Ucraina momentului ridică miza. Drama personajelor silite să aleagă între destinul individual și cel colectiv e cu atât mai pregnantă într-o comunitate precum cea din Miercurea Ciuc și într-o epocă în care războiul își trăiește de un nimeni dorit revival.
Departe de a fi un spectacol al minorității, Scripcarul e relevant pentru orice spectator conștient de limitele pe care fiecare dintre noi le avem și se cuvine să le înțelegem, explicăm, negociem și, dacă, se poate, depășim. Suntem încercați, asemenea lui Tevye. Uneori realizăm asta, alteori, nu. Teatrul e oglinda în care s-ar cuveni să ne vedem. Comme il faut!