This Is Not a Drill e o experiență muzical-cinematografică în care întîlnim o critică dură și lucidă a prezentului și posibile deschideri spre viitor, privind parcă prin mintea lui Orwell în muzica Pink Floyd; această muzică, în sfîrșit, primește dimensiunea artistică (unde artistic este, contemporan, politic) pe care o merită și prin care își împlinește statura de uman-universal. Prin temeritatea sa, prin anvergura avută (ca reprezentare) e un proiect eroic, care mi-e teamă că în afara spectacolului live montat de Roger Waters poate părea megalomanic, absurd, poate împotriva istoriei Pink Floyd, a muncii tuturor la Dark Side sau Wish... dar care în realitatea reprezentărilor sale găsește acele note și expresii atît de potrivite, firești, calde, prietenești, părintești încît dezarmează orice etichetare, corecție, împotrivire. După mine, după mai multe concerte (live) cu David Gilmour și Roger Waters, după Pompei, după Rolling Stones văzuți live, Metallica și mulți alții urmăriți în înregistrări oficiale dacă nu în carne și oase, This Is Not a Drill e unul dintre momentele rare în care muzica rock este artă deplină.
Scena lui Waters este în mijlocul sălii.Pe scenă stă un ecran gigantic, ca o cruce într-un dreptunghi imaginar. Spectacolul se deschide cu versiunea recentă a piesei Confortably Numb de pe The Wall, o versiune dusă de Waters într-o cheie joasă (față de original), cu note de bas, cu armonice la clape, multe efecte speciale și voce - versurile originare rostite reținut, fără mare emoție, și, în locul solourilor lui Gilmour, la finalul piesei, minute în șir de partitură vocală plină de fiori (cam ca în Great Gig), interpretată de Shanay Johnson (cu suport din partea Amandei Belair). Cu peste două minute față de versiunea de pe The Wall, piesa actuală e construită cinematografic, e o piesă de atmosferă care introduce publicul în hainele distopice ale scenariului gîndit de Waters pentru turneul actual; de asemenea, setează standardul conceptual pentru toată scenografia - o re-vizitare a istoriei Pink Floyd, istorie postbelică a secolului XX, istorie a mentalității eliberate, a speranței de dreptate, a amarului speranței. Porcul de pe coperta Animals nu mai zboară peste Battersea Power Station (azi mega-mall londonez), ci printr-un peisaj în ruine, cu oameni-fără-chip; după cum vom vedea în final, peisajul este generat, poate, de o confruntare nucleară de proporții între marile puteri. Post-civilizație, tunete, crepuscul, peste care vocea tînguitoare cere să fie auzită - partitura vocală din final insistă pe Hear me la nesfîrșit. Un hear me - al mesajului lui Waters, mesajul celor mulți, celor săraci, celor care muncesc pentru Ferrari-urile, Porsche-urile, McLaren-urile, Brioni-urile, Vuitton-urile, conturile, Facebookul, rachetele Tesla ale celor aleși. La finalul piesei-prolog ecranul se ridică de pe scenă și formația este vizibilă în întregime (ecranul ținea separați membrii formației, un fel de izolare-prin-media, la fel cum ridicarea ecranului-care-rostește - în concert ecranul este narator - poate fi o imagine a minții care înțelege și, astfel, se ridică deasupra realității curente).
Istoria pornește de la The Wall, Another Brick, Happiest Days, unde e foarte clar: e o prăpastie între cei mulți, care trăiesc în folosul aristocrației, vechi, de sînge [F the Roman Empire, F all the Empires scrie pe ecranul-minte al sălii de concert], noi, economice (politicieni, afaceriști, afaceriști-politicieni). Cine controlează narațiunea / narativul prezentului, conduce lumea e mesajul cheie al acestei părți, educația, economia, structura socială fiind rezultatul acestei genetici sociale de control prin comunicare. Bricks In The Wall.
Pe ecran fiecare piesă (formația pare și o orchestră care interpretează live coloana sonoră a unui film mut) are drept corespondent un film. Filmul (ca întreg) este alcătuit din secvențe de animație digitală îmbinată cu imagini de arhivă (interviuri cu politicieni, fotografii din presă), cu imagini CCTV, cu imagini din satelit; toate alcătuiesc un inventar al lumii contemporane: discriminare, suferință, sărăcie, guvernare împotriva oamenilor și acolo unde e asumat politic contractul social. Pe fondul istoriei Pink Floyd care începe undeva în adolescența și promisiunile reciproce Syd (Barrett) - Roger (Waters), despre cum vor avea trupă rock în facultate; sau despre cum mintea o ia razna și despre cum, ca un declic, măcar unul are noroc să continue (piesele de pe Wish You Are Here oferă acest jurnal-RW despre timpurile de demult). Pe fondul istoriei personale, post-Pink Floyd (între The Wall și Wish din primul act urmărim o piesă de pe Radio Kaos, una despre Is This The Life We Really Want și o piesă nouă - The Bar - compusă în pandemie, o piesă care dă și conceptul spectacolului: o ieșire la un local fără fițe = sala concertului, pentru o discuție între prieteni, fără ascunzișuri, cu lucruri rostite clar, ferm!).
Și, ca miză testamentară: imagini ale răului; președinții SUA din ultimii 40 de ani, cu imagini sociale de eroi civilizatori - pe fondul filmelor western în care civilizația e scrisă cu arma - sînt numiți de Waters criminali de război; cu ecou în partea a doua a concertului, unde apare și chipul lui Putin din galeria odioșilor contemporani și unde apar trăsăturile de caracter care fac nedreptatea socială posibilă: lăcomia, dorința de putere. În această primă parte, discursul lui Waters subliniază ideea de criminal în legătură cu președinții SUA ca legătură cu faptul că lumea e condusă de cei care scriu coordonatele lumii contemporane și ca distanță între pretenția de binefăcător (a politicienilor occidentali) și realitate; nu înseamnă că în sine sînt cei mai răi, doar că - spre deosebire de alții mai răi care se arată ca răi, răul făcut de cei din Occident e narat ca bine.
După Have a Cigar retușată în spirit funk (mai rock decît pe disc, cu versurile strigate de Waters, o rescrierere a istoriei triste, pentru el, legată de prezența pe album a lui Roy Harper la voce), urmărim un Wish You Were Here curat și o excursie frenetică prin Shine On părțile VI-VIII, apoi partea V, secvențe care omagiază prezența lui Barrett în Pink Floyd și în viața lui Waters ca nimic altceva văzut pînă acum. Imagini din istoria Pink Floyd pe ecran, piesele legendare cîntate (ca versuri) de Waters și, tot pe ecran, peste imagini, cuvinte așternute în scris de Waters, ca într-un jurnal personal, rememorînd clipe importante ale relației cu Barrett și cu el însuși. Discurs stratificat, răscolitor (și înțelegem și de unde vine numele acestui turneu).
Primul act se închide cu Sheep, parcă mai în forjă decît pe album. Tot ce am ascultat în concert ca muzică din era Pink Floyd e adus în contemporan ca spirit interpretativ, cu o forță incredibilă. What do you get for pretending the danger's not real? O oaie gigant zboară prin sală, mulțimi de oi disparate pe ecran sînt adunate de Waters într-o armată căreia îi lasă un mesaj la finalul actului: Resist! Împotriva ultranaționalismului, fanatismului religios, capitalismului.
Actul secund vizitează partea demonică a lui The Wall, un inventar al discriminărilor,Putere și revolta ei împotriva maselor. Deja vu apoi, pentru a sublinia nevoia de drepturi pentru oameni: palestinieni, yemeniți, iranience, transsexuali, persoane de culoare. Și Is This The Life..., simbolurile lumii capitaliste, de la USD, Coca-Cola, caviar, la antidepresive, arme. Mesajul asumat pe ecran: indiferența noastră față de viețile neînsemnate ale majorității face posibilă nedreptatea lumii actuale! Actul secund ajunge la piesele de pe fața B a lui Dark Side Of The Moon, care închid acest traseu discursiv de la personal la universal, la personal-universal, ca testament al unui artist bătrîn.
Ca în epilogul lui Psycho (Alfred Hitchcock), dar de această dată motivat, extrem de cald, de binevenit, concertul reia în ultima jumătate de oră, sub forma a trei piese (ultima de pe The Final Cut, o revenire la The Bar și ultima piesă de pe The Wall), ideea aflată la baza acestui program. Trei piese și un discurs foarte larg, bine articulat al lui Waters, în care rezumă în fața spectatorilor crezul său politic, imaginea unor pericole iminente (războiul atomic = sfîrșitul omenirii), momente decisive din viața sa recentă (moartea fratelui mai mare, căsătoria).
*
Unul dintre lucrurile ce rămîne să mai fie lămurit în timp, e poziția lui Waters față de războiul din Ucraina, în care acuză Occidentul de agitare a spiritelor (extinderea NATO, ghimpele înfipt Rusiei în coastă, armele date Ucrainei). În discursul recent de la ONU (unde a fost invitat de Rusia, situație prin care Rusia caută să și-l aroge pe Waters ca aliat, ceea ce realitatea discursului său nu poate permite cu claritate), Waters acuză declanșarea conflictului de către Rusia (invazia Ucrainei o consideră ilegală și o condamnă în cel mai înalt grad) și exprimă durerea față de circumstanțele terifiante în care se găsește poporul ucrainean fără voia sa. Waters continuă să vorbească, apoi, în numele celor fără voce, în numele celor neauziți, amintind faptul că nu putem avea o lume mai bună decît în clipa în care condiția acestor persoane va fi considerabil mai bună. Și construiește o critică dură a neoliberalismului, lipsit de empatie și înțelegere față de om.Chiar dacă nu e un discurs pro-Rusia în esență, poate trece astfel (mai ales pentru răuvoitori și mistificatori) fiindcă imaginea pe care o desenează Waters încă nu are un loc în mentalitatea occidentală, pentru care, de exemplu, sărăcia e o vină a săracilor. Pe deasupra, găsește un motiv al războiului în provocările Occidentului - iar ce îi scapă aici, e, cumva, situația Rusiei, care nu a depășit mentalitatea Războiului Rece (imaginea Marii Puteri date de mesianismul imperialismului său, susținut de cantitatea de arme atomice) - și pare că uită că în spatele acestui conflict sunt Cecenia, Georgia, Crimeea ca momente-manifest pentru ce înseamnă politic, astăzi, Rusia. Pe de altă parte, ce pare clar pentru Waters, pentru discursul său despre iubire, frăție umană, ajutor reciproc și pace, e că acuzarea unei părți, demonizarea ei, nu poate stinge un conflict dement, în care marile puteri trag sforile necesare profitului personal.
De cealaltă parte e spectacolul pus la cale de soția lui David Gilmour, Polly Samson, pe instagram, unde Waters a fost catalogat megaloman antisemit și anti-uman (pentru fiecare latură există argumente contra puternice, ca fapte înregistrate în timp în dreptul lui Waters). Sigur, rămîne urîtă atitudinea lui Waters, care desființează uneori munca mai recentă a lui Wright sau Gilmour pentru Pink Floyd și care aruncă săgeți și spre perioada lor de colaborare însemnată, cea a anilor '70.
Între aceste două elemente este, astăzi, acest turneu. Care face cinste Pink Floyd prin acuratețea expresiei umane căreia îi dă viață Waters și prin care, sigur, se cinstește și el pe el însuși (în același timp în care forța sa creativă este limpede pe toată durata proiectului / proiecției / concertului). L-am văzut pe Gilmour live de două ori, fantastică reprezentare estetică a muzicii Pink Floyd. Cu Waters, însă, muzica nu e doar o estetică a muzicii (cu emoția frumosului atinsă de Gilmour în cel mai înalt grad rock), este viață, goală, dură, adevărată, amară. Într-o reprezentare artistică, politică în același timp. Fiindcă, azi, orice gest semnificativ estetic este și un gest politic.
Notă: în data de 25 mai 2023 concertul va fi transmis live în cinematografe din toată lumea, ca eveniment unic. În România va putea fi urmărit în București, Brașov, Constanța, Cluj-Napoca și Timișoara (Cinema One, Cinema City).
