Povestea mea cu spectacolul O mie de motive de la Point, începe în urmă cu vreo 5 ani când, încă studentă fiind, lucram la primul meu one man show și căutam soluții regizorale, iar profu' mi-a recomandat să văd spectacolul sus-numit pentru că "are o estetică foarte similară". Iar pentru că distanța și bugetul (redus) de student nu mi-au permis la momentul respectiv să fac o excursie la București, iată-mă după vreo 5 ani grăbindu-mă spre Point, să văd în sfârșit spectacolul sus-numit.
Am mers singură, pentru că asta e starea mea de fapt de ceva timp încoace, și realitatea sălii m-a îngrozit; inițial. Nu prea mă coafează să fiu singură, niciodată nu a fost ceva pe gustul meu, dar de data asta, am intrat și brusc nu mai eram singură. Eram împreună cu toți părinții cu copii, cuplurile, ceilalți oameni veniți singuri și cei câțiva, cred, studenți. Am simțit din nou împreună-ul acela puternic și necesar și mi-am reamintit (oare pentru a câta oară?) că e una dintre frumusețile teatrului.
Spectacolul debutează normal - iar când spun asta, vreau să spun că începe ca o discuție absolut naturală între prieteni. Nu are jocuri de lumini, efecte sonore extraordinare, surprize care să te țină cu sufletul la gură, artificii și show. E aproape de tine, cald, sincer și... normal. Nici nu cred că avea cum să fie altfel având în vedere povestea pe care urmează să ți-o spună. Mai degrabă asta e magia lui: te apropie atât de mult încât, înainte să-ți dai seama, te cuprinde cu totul și te face parte din el.
Și intră Florin Piersic Jr. în scenă și direct în poveste, și îți spune care-i contextul și despre ce vorbim noi aici, după care, în cel mai calm-dar-ritmat-și-antrenant glas, te poartă printr-o viață de om, presărată cu lucruri mici și importante pentru care merită să trăim, cu momente de un fragil în care ți-e frică să respiri, plină de întâmplător și "la mâna destinului" - pentru că este, cu adevăr, un spectacol interactiv - și, mai ales, cu suișurile și coborâșurile specifice.
În termeni "de specialitate", acest spectacol s-ar defini ca un one man show: un actor, pe o scenă goală, în fața publicului său. Doar că regizorul Horia Suru găsește o modalitate de a umple scena asta goală cu toate trăirile oamenilor ce o privesc, invitându-i pe câțiva dintre ei să devină chiar parte din spectacol. Pe rând, fiecare spectator are micul său moment artistic în care interacționează cu actorul (n-am să vă spun cum și de ce, oricum simt că merg pe coji de nucă încercând să nu devoalez prea mult), iar vreo cinci norocoși primesc chiar o mână întinsă și o invitație direct pe scenă. Iar Piersic Jr. stabilește convenția foarte clar încă de la început. Dar o face sincer și răbdător, ca un profesor cu studenții săi din anul 1; sau ca un tată cu fiul pe care îl învață să meargă pe bicicletă: grijuliu, atent la orice reacție și memorând fiecare cuvânt ce îi este spus.
S-a râs. Mult și sincer. S-a plâns. La fel de sincer, poate nu prea mult. Practic, e o oră și jumătate de "remember why you started", de motive pentru care merită și trebuie să continui, de lucruri pe care le-ai uitat sau la care nu te-ai gândit că ar putea fi atât de însemnate. Oricât de obiectivă încerc să fiu în rândurile astea, n-am cum să nu mă las pradă sentimentului că am fost atinsă într-un fel la care nu mă așteptam, de care nu știam că am nevoie și pe care, sincer, nu-l mai credeam posibil din pricina "defectelor profesionale". Dar pentru o oră și jumătate n-am mai fost nici absolventă de teatru, nici "critic", nici măcar Iana. Am devenit parte dintr-o poveste în care m-am lăsat purtată cu totul și de care m-am bucurat lacomă în fiecare clipă. Cu siguranță a ajutat foarte mult faptul că am văzut spectacolul ăsta în momentul ăsta și a avut subiectul ăsta.
Așadar... dacă vreodată căutați o metodă de a vă deconecta (oricât de clișeic sună) de la viața care poate v-a obosit, dacă ați pierdut din vedere de ce-ul, dacă vreți să fiți scoși (cu drag și grijă) din zona de confort sau pur și simplu căutați o "experiență nouă" - că tot sunt la mare căutare în ultima vreme, aveți O mie de motive.
Am vrut să fac fotografii, dar apoi n-am mai vrut pentru că asta m-ar fi "scos din film". Am doar una de pe la început, pe care o las mai jos pentru că mi se pare că surprinde foarte bine felul în care sufletul meu se simte după vizionare.
Mai las o fotografie cu motivele pe care le-am luat acasă scrise pe cartonașe - cel puțin în cazul meu s-au potrivit mănușă! M-au găsit bine. Pe cele din suflet le țin pentru mine.
Vă mai spun că profu' avea dreptate să-mi recomande spectacolul ăsta, așa că duc moștenirea mai departe și vi-l recomand, la rândul meu.
Iar dacă vreți să știți care-i treaba cu mărturisirea de la început... ei bine, va trebui să vedeți cu ochii voștri. Have a better POINT of view!
Și închei cu motivul meu preferat: să iubești!
Mă înclin!