Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Je préfère qu'on reste amis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Doar prieteni - Je préfère qu'on reste amis


aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu:
Jean-Paul Rouve
Gérard Depardieu
Annie Girardot
Lionel Abelanski
Isabelle Renaud
Yves Jacques

Regie: Olivier Nakache, Eric Toledano
Scenariu: Olivier Nakache, Eric Toledano
Imagine: Pascal Ridao
Costume: Catherine Bouchard, Jacqueline Bouchard
Montaj: Dorian Rigal-Ansous


Sinopsis:

Aceasta este povestea lui Claude Mendelbaum (Jean-Paul Rouve), un tip cam plângăreţ, cu o muncă nu prea interesantă şi o mamă pisăloagă, un timid cu suflet mare, cu un fizic comun, de şef de raion la un supermarket - într-un cuvânt, genul de bărbat care nu prea le place femeilor. Aşa că prietenul nostru Claude şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă singur cuc.

Dar trebuie ca această situaţie să înceteze. Pleacă în căutarea Femeii. Îşi găseşte un partener în această călătorie, pe Serge (Gérard Depardieu), cel care-i va fi ghid spiritual, opusul său din toate privinţele. Un om căruia nu-i e frică de nimic, nici măcar de ridicol. Iar, în cele din urmă, cei doi îşi vor da seama că, în tot acest timp, ceea ce căutau era chiar în faţa lor. Fără a fi ştiut. O prietenie, una adevărată, care-i aşteaptă în apropiere...



Discuţii cu Eric Toledano şi Olivier Nakache

Cum v-aţi întâlnit prima oară?
Olivier: La vârsta de 18 ani...
Eric: Eram animatori în aceeaşi tabără de vacanţă.
Olivier: De fapt, eu sunt cel care l-a abordat pe Eric pentru că ştiam că este pasionat de cinema şi că a mai participat la filmări. Şi i-am spus: "Dacă apare ocazia, dă-mi un telefon, poate reuşim să facem ceva împreună". Într-o zi, a avut un plan.
Eric: Fusesem contactat pentru a realiza nişte interviuri pentru o televiziune prin cablu care, din câte-mi amintesc, a dat faliment înainte de a le mai difuza...
Olivier: M-a întrebat dacă ştiu să filmez, i-am spus că habar n-am, şi mi-a zis că e grozav. Aşa a început povestea noastră.

Cum de v-aţi gândit să scrieţi împreună?
Eric: Olivier mă făcea să râd, eu la rândul meu îl amuzam, ne-am pus pe treabă într-o cafenea la care ne întâlneam după ce ieşeam de la facultate. Am scris o grămadă de tâmpenii până când, în sfârşit, am găsit o idee motivantă.
Olivier: Am fost la biblioteca CNC pentru a face rost de lista cu cele 80 de societăţi de producţie cărora le-am trimis scenariul, însoţit de o scrisoare în care precizam că vrem să realizăm un scurt metraj.
Eric: Am primit 70 de răspunsuri negative, iar doi producători ne-au propus să ne facă filmul dacă le puneam la dispoziţie banii necesari. În cele din urmă, am făcut fiecare rost de 15.000 de franci şi l-am făcut.

Şi aşa a apărut Le jour et la nuit, în 1995...
Eric: Cu Zinedine Soualem şi Julie Mauduech. O experienţă bună, extrem de instructivă, chiar dacă, pentru noi, a fost o descoperire la nivelul tehnicii şi al naraţiunii! Filmul nu s-a bucurat de cine ştie ce succes, dar eram la început de drum. Iar printre oamenii care l-au apreciat se afla şi un puştan pe nume Gad Elmaleh. El a fost cel care ne-a încurajat.
Aţi continuat să scrieţi în timp ce încă mai eraţi la facultate?
Olivier: Din punctul meu de vedere, cuvântul «facultate» este puţin exagerat, m-am apucat de economie, apoi, de teatru... Am un fel de diplomă de anul întâi! Nu prea ştiam încotro să mă îndrept.
Eric: Eu făceam ştiinţe politice la Sorbona. Olivier era destul de fantezist, în timp ce eu eram mai raţional. Melanjul caracterelor noastre a avut drept rezultat o oarece stabilitate. Alchimia a fost destul de interesantă. Fără a şti încotro ne îndreptăm, ne-am bucurat de fiecare etapă a drumului.

Cum a apărut Les petits souliers, cel de-al doilea scurt metraj pe care l-aţi realizat?
Olivier: Printre toate meseriile de care ne-am apucat, Eric a mai recrutat şi indivizi dornici să-l joace pe Moş Crăciun în casele oamenilor, în seara de Ajun. Desigur, cei care sunt liberi în acea seară sunt cei care nu sărbătoresc Crăciunul. El m-a chemat pentru a sărbători împreună...
Eric: În fiecare an, aveam un anumit ritual: ne întâlneam într-o cafenea după seara cu pricina şi fiecare povestea cum şi-a petrecut timpul. Auzeam mereu nişte povestiri incredibile, şi stăteam până noaptea târziu să râdem de cele întâmplate. Într-o seară, în 1997, Gad Elmeh ne-a întrebat dacă avem vreo idee pentru un nou scurt-metraj, şi i-am vorbit despre acele seri de Crăciun. Ne-a spus: «Dacă vreţi să scrieţi aşa ceva, o să mă implic şi eu.»
Olivier: Cinci zile mai târziu, avea scenariul în mână. Ne-a ajutat să intrăm în legătură cu oameni precum Jamel Debbouze, Roschdy Zem... Filmul a fost gata într-o lună şi s-a bucurat de o primire foarte bună. Am fost pe la mai toate festivalurile şi am obţinut o grămadă de premii...
Eric: Filmul acesta a fost cartea noastră de vizită şi ne-a permis să intrăm cu adevărat în lumea cinematografiei.

Şi cum aţi ajuns să realizaţi un lung-metraj?
Eric: După o colaborare cu Dominique Farrugia, care ne-a produs cel de-al doilea scurt-metraj, Ces jours heureux, cu Lorant Deutsch, Lionel Abelanski şi Barbara Schulz, şi după una plină de învăţăminte, cu Fidélité, pe scurt, după numeroase tentative în lumea lung-metrajului, l-am întâlnit pe Nicolas Duval de la Quad Productions.

Cum a luat naştere Je préfère qu'on reste amis...?
Olivier: Am luat atâtea ţepe de la fetele care ne-au spus asta!
Eric: Era sau asta sau "Mi-eşti ca un frate!". De fapt, Ces jours heureux a făcut parte dintr-o selecţie Unifrance la Washington, ocazie cu care l-am întâlnit pe realizatorul Bruno Chiche, care ne-a prezentat lui Nicolas Duval, după ce amândoi au văzut scurt-metrajele noastre. Ne-au propus să o luăm de la zero. Nicolas Duval ne-a pus la dispoziţie un birou, un calculator, şi ne-am pus pe treabă.
Olivier: Şi pentru el este primul său film, după ce a produs sute de reclame...
Eric: Încă de la început, am simţit că se va implica trup şi suflet în această aventură alături de noi, că, pentru el, acel film era cu adevărat o prioritate, ca şi pentru noi. Pe acest drum plin de obstacole, faptul că i-am avut alături pe el şi pe Bruno Chiche ne-a dat multă încredere în noi.
Olivier: Le datorăm foarte multe.
Eric: Filmul a fost scris în şase luni şi, odată terminat, scenariul a fost trimis mai departe şi trei persoane ne-au încurajat să continuăm, Stéphane Célérier (Mars Distribution), Nathalie Bloch-Laisné şi Laurent Hassid (Canal+).

Care a fost ideea de la care a pornit totul?
Eric: Ea s-a născut din personalităţile noastre. Olivier avea chef să scrie o comedie de moravuri. I-am răspuns că ar trebui găsit un unghi original şi i-am propus să ne concentrăm asupra unei poveşti de iubire sub formă de amiciţie, dar, în acelaşi timp, să păstrăm aceleaşi coduri sociale.
Olivier: Serge şi Claude se întâlnesc din întâmplare, la o nuntă. La început, nu prea se plac, dar vor deveni prieteni şi trăiesc o frumoasă poveste, pentru că se completează reciproc. Apoi, vin certurile şi, mai pe urmă, reîmpăcarea. Toate acestea sub forma unei mari prietenii între doi bărbaţi, fără a evoca vreodată homosexualitatea, care nu este un subiect la care să facem referire.
Eric: Am vrut să vorbim despre întâmplări pe care le-am putea trăi în viaţa de zi cu zi. Analizând mica noastră aventură, poate că am vrut să transmitem că, dacă nu ne-am fi întâlnit, nici unul dintre noi n-ar fi reuşit în cinematografie. Şi poate că nu doar în cinematografie, ci şi în întreaga existenţă... Într-o zi, o fată care ne vedea mereu împreună m-a întrebat dacă mi-e frică să stau singur. De fapt, n-am chef să fiu singur, îmi place să împart cu cineva senzaţiile prin care trec.

Această poveste nu putea fi scrisă decât de două persoane foarte apropiate?
Olivier: Da, mai precis de doi bărbaţi.
Eric: Există cuplul clasic, cel rezultat în urma căsătoriei între bărbat şi femeie, dar mai este şi tot ceea ce decurge dintr-o prietenie puternică, care poate fi un scut, o armă redutabilă.
Olivier: E grozav să împarţi aşa ceva! Bucuriile şi eşecurile... Este, într-adevăr, un film care ne seamănă.
Eric: Poate că personajul lui Jean-Paul reprezintă un anumit fel de fragilitate în faţa vieţii, o frică pe care o resimţim faţă de lumea care ne înconjoară... Spre deosebire, cel al lui Gérard abordează lucrurile mult mai relaxat, e mai spontan, mai în largul său... De fapt, este un amestec.

Aţi ţinut morţiş ca aceste două personaje să facă parte din generaţii diferite?
Olivier: Este o relaţie între tată şi fiu care se inversează. Nu mai ştim care e tatăl dintre cei doi. Această diferenţă de generaţii face ca povestea să pară mai credibilă. Unul dintre filmele noastre preferate este Le fanfaron, în regia lui Dino Risi. Tandemul Gassman-Trintignant ne-a emoţionat profund.
Eric: Ca şi mai multe comedii italiene precum Le pigeon, Nous nous sommes tant aimés...

Aceşti doi eroi sunt înconjuraţi de personaje importante, cum ar fi mama...
Eric: Olivier s-a confruntat, în familia sa, cu maladia Alzheimer. Din întâmplare, am mai cunoscut o doamnă în vârstă, doamna Mendelbaum, pe numele său.
Olivier: De altfel, ea dă şi numele personajului...
Eric: Starea sănătăţii sale era disperată, dar ea era atât de amuzantă şi de emoţionată în acelaşi timp, încât am fost fascinaţi de acest amestec. Degaja o asemenea căldură sufletească, încât am vrut ca ea să apară în acest film.
Olivier: Este o situaţie tragi-comică...
Eric: Ambiţia noastră a fost ca acest film să fie, în acelaşi timp, amuzant şi emoţionant. Iar acest personaj a fost perfect din punctul acesta de vedere.
Olivier: Iar Annie Girardot a fost formidabilă!
Eric: Am întâlnit-o şi ne-am spus: "Ea este!".
Olivier: E o încântare să o vezi jucând cu Depardieu. Era o anumită complicitate între ei care te atrăgea, un adevărat moment din istoria cinematografului...

Să vorbim despre Gérard Depardieu. Cum aţi reuşit să puneţi mâna pe un asemenea actor pentru primul vostru film?
Olivier: Ca prin miracol... Jean-Paul Rouve a fost cel care ne-a îndemnat să vorbim cu el.
Eric: Ne-am gândit mereu la Jean-Paul pentru rolul lui Claude. Când a citit scenariul, tocmai lucra la Podium şi, douăsprezece ore mai târziu, ne-a sunat să ne spună că este de acord cu proiectul nostru.
Olivier: Aveam nevoie de o personalitate puternică, de un actor carismatic, care să te emoţioneze, să te seducă... Pe scurt, Depardieu era cel mai potrivit pentru acest rol! Dar niciodată nu ne-am gândit că am putea chiar să lucrăm cu el.
Eric: De altfel, de fiecare dată când vorbeam despre acest lucru, o grămadă de oameni ne sfătuiau să renunţăm, pentru că nu este un actor cu care toţi regizorii colaborează cu uşurinţă.

Cum a decurs prima voastră întâlnire cu el?
Eric: A durat cam şapte secunde, era în timpul filmărilor la San-Antonio. Eram încântaţi că-l vedeam în carne şi oase, iar el ne-a spus: "Vă aştept duminică, la mine, la 14.30".
Olivier: Jean-Paul, care filma în Bretagne cu Jean-Pierre Jeunet, s-a întors special pentru această întâlnire. Depardieu ne aştepta în grădină şi a citit scenariul, interpretând toate personajele din film, mai puţin pe cel al lui Jean-Paul.
Eric: Pe măsură ce citea, se ambala din ce în ce mai tare. La sfârşit, ne-a spus: "Copii, o să facem acest film în ianuarie". Nu l-am mai revăzut până în preziua filmărilor.

Cum aţi lucrat cu el pe platou?
Eric: În prima zi, am filmat scena căsătoriei. Ne-a cam tracasat....
Olivier: Erau două sute de figuranţi, o echipă tehnică de proporţii, Annie Girardot... N-a fost uşor.
Eric: A doua zi, a început să fie mai prietenos, mai jovial...
Olivier: Cred că, într-un fel, a simţit pasiunea noastră pentru acest film.
Eric: Între el şi noi s-a stabilit o legătură incredibilă... Îşi petrece timpul luându-i pe toţi peste picior! Toată lumea se teme de gura lui... Într-o zi, ne-am gândit că şi noi putem face mişto de el. Şi aşa am devenit buni prieteni.
Olivier: Am avut o relaţie foarte bună cu el.
Eric: Pentru noi, şansa de a-l avea pe Gérard Depardieu în filmul nostru de debut a fost un noroc nesperat, a fost exact opusul tuturor bârfelor pe care le-am auzit despre el, a fost disponibil, inventiv, iar prezenţa sa a fost un imbold pentru toată lumea.

Jean-Paul Rouve s-a înţeles bine cu Depardieu?
Eric: A fost o dovadă de mare caracter. Nu numai că a reuşit să se impună în prezenţa lui Gérard, dar ne-a mai ajutat şi în toate problemele noastre zilnice. Gérard îşi dorea ca acest duo să se realizeze, ne-a spus că a descoperit în Rouve acel ceva al marilor actori. După cum se poate şi vedea, le face mare plăcere să joace împreună, acest tandem există chiar şi în afara platourilor, au o relaţie strânsă, atât în film, cât şi în viaţa de zi cu zi.

Ce etapă aţi preferat în timpul elaborării acestui film?
Olivier: Turnajul, o aventură incredibilă...
Eric: Eu aş spune mai degrabă că filmările la New York, pentru că deja depăşiserăm etapele cele mai grele... Era punctul de maxim, nu mai există stres, era o plăcere pură.
Olivier: New York, acesta a fost visul meu încă din copilărie.

Bruno Coulais a fost cel care a semnat muzica filmului...
Eric: A fost o mare şansă pentru noi faptul că a acceptat să ne ajute. La început, ne-a refuzat, din lipsă de timp. Dar, după ce a văzut filmul, şi-a schimbat părerea.
Olivier: A conferit o nouă dimensiune filmului, încă de la prima audiţie, melodia sa ne-a rămas în cap.
Eric: În mod normal, l-ai alege pentru un film al cărui subiect este un cor dintr-un pension, iar Jugnot este în rolul principal, cam la asta te duce gândul...
Olivier: În plus, are foarte mult umor, pe care l-a pus în evidenţă cu Les choristes.

Alte proiecte?
Eric: Acum, lucrăm la o poveste a cărei acţiune se desfăşoară într-o tabără de vacanţă.
Olivier: Bineînţeles că ne inspirăm din felul în care ne-am întâlnit!
Eric: Ar mai fi povestea unui cor, cu Jugnot cu rolul principal...
Olivier: Poate chiar cu Berléand...



Discuţii cu Jean-Paul Rouve

Cum i-aţi întâlnit pe Eric Toledano şi Olivier Nakache?
Au venit să mă vadă în timp ce lucram la Podium. Mi-au propus un scenariu care nu prea mi-a plăcut, dar vroiam cu adevărat să lucrez cu ei. Trei zile mai târziu, s-au întors cu altă poveste. Era Je préfère qu'on reste amis... Mi-a plăcut mai mult, pentru că era un amestec între comedie şi emoţie, care-mi amintea de comediile lui Yves Robert sau Edouard Molinaro din anii 70.

Ce v-a emoţionat la această poveste?
Îmi plăcea ideea cu personajele care se întâlnesc din întâmplare, ca în Le fanfaron. Se vor ajuta, se vor sprijini reciproc. Şi mai este un element destul de rar, dar foarte important pentru mine: aceşti doi bărbaţi se înscriu în realitate; nu este decât un detaliu, dar, spre exemplu, au meserii simple, comune, ceea ce-i face cu atât mai simpatici.

Cine este Claude Mendelbaum?
Sunt o grămadă de oameni ca el.... Este un om care n-a reuşit în viaţă. Crede că acest eşec este rodul fatalităţii, că n-are noroc şi că nu poate face nimic pentru a schimba această situaţie. De fapt, el însuşi este principalul său duşman. Iar apariţia lui Serge va schimba totul, îl va face să-şi dea seama că orice este posibil. Îmi place mult personajul lui Claude Mendelbaum. Este un tip sufletist. Dar sufletist nu în sensul de tăntălău, ci în cel mai bun sens al termenului.

Pentru a vorbi despre destinul său, el utilizează frecvent metafora jocului de cărţi...
Da, e ca şi cum şi-ar distribui sieşi cărţile cele mai proaste. Se complace în nefericire. Nu-şi revine după despărţirea de logodnica sa şi crede că totul este pierdut pentru el. Se vede ca şi cum ar fi condamnat de viaţă, dar, de fapt, el este cel care se condamnă. Dar nu poate înţelege toate aceste lucruri de unul singur... doar cineva din exterior îl poate ajuta să vadă totul cu claritate.

Nici anturajul său nu este dintre cele mai fericite, viaţa lui se desfăşoară între o mamă bolnavă de Alzheimer şi nişte prieteni meschini cu care joacă cărţi...
E adevărat că toate acestea nu-l prea ajută! Dar este extrem de conştient de această stare de fapt. Are o anumită doză de umor, analizează cu oarecare luciditate această situaţie. Are încă puţină speranţă, care-l face să creadă că totul nu este încă pierdut. Încă mai poate fi salvat.

Când Serge apare în viaţa sa, este ca şi când ar fi Mesia în persoană!
Să zicem că Mesia şi Diavolul în acelaşi timp! E ca şi când cineva i-ar trage un pumn în figură. Serge îl face să-şi dea seama de multe, dar nu este conştient de acest lucru. Îl va ajuta să se deschidă faţă de întreaga lume, să fie din nou interesat de ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Credeţi că o poveste despre prietenie poate fi la fel de puternică precum una de iubire?
Din punctul meu de vedere, nu există nici o diferenţă, poate doar din punctul de vedere al sexualităţii, care nu intră în calcul. Într-o poveste de prietenie sunt toate ingredientele unui episod romantic: gelozia, obişnuinţa... De fapt, eu cred în prietenia la prima vedere.

Această poveste merge destul de departe, dacă ne gândim că în final Claude va sfârşi prin a se ocupa de copiii lui Serge...
O face pentru că tatăl lor este dezinteresat. Dar, dintr-o dată, Serge îşi dă seama că puştii lui au nevoie de el.

Puteţi spune că acest personaj este diferit de toate cele pe care le-aţi interpretat până acum?
Da, este destul de diferit. După Podium, am jucat rolul unui seducător în Un petit jeu sans conséquence. Aici, este vorba despre un marginalizat, deci exact contrariul. Îmi plac rolurile care fac parte din genuri diferite.

Cum de l-aţi convins pe Gérard Depardieu să joace în acest film?
L-am cunoscut în timp ce filma RRRrrrr!!!, la care lucra deja de câteva săptămâni. Împreună cu familia Robin, am simţit deîndată că avem ceva în comun, şi anume faptul că ne place să lucrăm într-o atmosferă plăcută. Când Eric şi Olivier m-au întrebat pe cine aş vedea în rolul lui Serge, am răspuns că pe Depardieu. Li s-a părut că ideea este grozavă, dar mult prea greu de realizat. I-am lăsat un mesaj lui Gérard, sperând că îşi mai aduce aminte de mine. Zece minute mai târziu, m-a sunat. Tocmai pleca la Tokyo, dar am avut timp să-i spun câte ceva despre poveste. I-a plăcut foarte mult şi a adăugat: «Aş fi vrut să fac un astfel de film cu Jean Carmet!». Mai apoi, mi-a făcut nişte complimente atât de sensibile, încât aproape că am început să plâng. Pe scurt, după ce s-a întors din călătorie, m-a sunat să-mi spună că e de acord cu proiectul.

V-a făcut să vă simţiţi complexat în timpul filmărilor?
Nu, îl admir foarte mult pentru cariera sa şi pentru talentul său deosebit, dar nu pot spune că mă complexează. Din contră, mă simt bine în preajma marilor actori. Este o ocazie unică! E ca şi când ai juca tenis cu un campion. Mai mult, ştiu că nu-i plac astfel de relaţii. Dar complicitatea care există între aceste două personaje a existat şi în viaţa reală. Ea s-a construit între mine şi Gérard.

În timpul filmărilor, Eric şi Olivier povestesc că dumneavoastră l-aţi susţinut foarte mult pe Gérard, l-aţi motivat...
Cred că el ştia cât de important este acest film pentru mine. Să spunem că se simţea oarecum responsabil, nu vroia să-i dezamăgească nici pe băieţi, la care ţine foarte mult, dar nici pe mine. Şi a fost la înălţime, de la începutul şi până la sfârşitul filmărilor.

Mama este interpretată de Annie Girardot, un alt monument al cinematografiei...
Este cu adevărat impresionantă, şi e atât de amabilă! Este extrem de auto-ironică, ba chiar mi-a povestit o groază de anecdote... A fost o adevărată plăcere să joc cu o asemenea actriţă.

Aceste filmări v-au permis să vedeţi New York-ul pentru prima oară...
Exact! Am mai fost la Los Angeles, dar nu la New York. A fost ca şi când unul dintre visele copilăriei mele se realiza, în sfârşit. Dar am văzut atâtea pelicule filmate acolo, încât mă simţeam de parcă aş cunoaşte oraşul! Era ca şi când am făcut un pas şi am intrat pe marile ecrane, ca în La rose pourpre du Caire. Îmi place la nebunie acest oraş!

Să vorbim puţin despre Eric şi Olivier. Cine şi ce făcea? Cum erau ei?
Câteodată, am impresia că cei doi sunt siamezi! Sunt Eric-Olivier Nakache-Toledano... Amândoi au un creier comun, ceea ce-i cam îngrijorează! Dar nu are fiecare rolul său clar atribuit, cum sunt de exemplu fraţii Coen, unul se ocupă de actori iar celălalt de imagine. În acelaşi timp, au personalităţi foarte diferite. Olivier îmi amintea de Alain Chabat iar Eric de Dominique Farrugia.

Cum vedeţi viitorul carierei lor?
Încă de pe acum, s-au afirmat ca scenarişti, ceea ce este un lucru excepţional. Iar ceea ce fac ei nu este pretenţios. Mai mult, au un fin simţ al dialogului, ceea ce este extrem de rar în zilele noastre. Au flerul situaţiei, al comediei, ştiu foarte bine să-şi dozeze poveştile. Sper să filmez multe pelicule cu ei, aşa cum Montand sau Piccoli au făcut cu Sautet. Sunt parte integrantă a felului în care eu îmi imaginez cinematografia.

Care a fost reacţia dumneavoastră după ce aţi văzut filmul?
Mi-e, întotdeauna, destul de greu să mă văd pe ecran... mi se pare că filmul este bine lucrat, că are ritm, situaţii bune... cred că totul a ieşit bine, dar nu sunt în cea mai bună poziţie pentru a face astfel de afirmaţii!



Discuţii cu Gérard Depardieu

Jean-Paul Rouve a fost cel care v-a vorbit despre acest proiect...
Da, ţin foarte mult la Jean-Paul şi la familia Robin. Sunt oameni simpli, fără prea multe fumuri. În plus, mai sunt şi Eric şi Olivier, care sunt foarte simpatici şi talentaţi. Iniţiativa lor de a face un film împreună mi s-a părut grozavă. Iar povestea este foarte originală.

Cine este Serge?
Un tip care dă dovadă de imaturitate în relaţia sa de cuplu. Găseşte un prieten care-l ajută să-şi recâştige viaţa pe care ar fi putut-o avea. Este povestea unei frumoase prietenii.

Ce părere aveţi despre scenariul acestui film?
Îmi place muzica dialogurilor, dar, de data aceasta, am fost uimit. Este o muzică scrisă de oameni care vor să ne facă să dansăm. Aceasta este, de fapt, şi meseria noastră. De-asta am vrut toţi să devenim actori. Mă bucur de fiecare dată când am ocazia de a lucra cu oameni care mă fac să aud o muzică nouă. Este ca şi când aş învăţa să cânt la un instrument nou.

Ce impresie v-a lăsat faptul că aţi lucrat cu doi co-realizatori?
Mi-a plăcut mult de ei. Sunt pur şi simplu uimitori. Eric şi Olivier sunt cu adevărat complementari. Viitorul le aparţine realizatorilor de acest gen. Au un potenţial fabulos şi colaborează de minune. Dar, cu toate acestea, fiecare are viziunea sa personală, care este parte a întregului. Îmi place acest lucru, deoarece detest sistemele dictatoriale.

Acceptând acest film de debut, simţiţi că le-aţi făcut un fel de cadou?
Nu ştiu ce să zic. Povestea mi-a plăcut, ei la fel... îmi place această atmosferă. Când îi văd, simt că dispoziţia mea s-a ameliorat. Dacă acest lucru îi ajută în vreun fel, cu atât mai bine. Eu, unul, mă bucur când lucrez cu ei. Dar este, totuşi, greu să-ţi asumi responsabilitatea unui film de debut. Îmi amintesc de neliniştile lui François Dupeyron şi ale celorlalţi realizatori...

Formaţi o echipă grozavă cu Jean-Paul Rouve...
Când ai şansa de a lucra cu un astfel de tânăr, eşti plăcut impresionat, ai sentimentul că viaţa merge înainte. Jean-Paul este foarte talentat. Tot ceea ce-l priveşte este extrem de real, nu-i nici urmă de "method-acting». Îmi aminteşte puţin de un film din trecut Tenue de soirée, cu Michel Blanc, sau de complicitatea pe care am simţit-o în timp ce lucram cu Patrick Dewaere, mi-au plăcut întotdeauna marile tandemuri ale cinematografiei masculine. Dar astăzi nu mai văd decât copii, urmări care nu duc la nimic; în acest film, însă, nimic nu este copiat, realizatorii au propriul lor univers, ceea ce face toată diferenţa.

Aţi spune că acest film este unul tipic francez?
Nu, este un film cu o identitate internaţională. Vorbeşte despre epoca în care trăim, nu doar de Franţa. Mă face să mă gândesc la Certains l'aiment chaud. Ca multe alte filme, el utilizează o temă clasică, pe care mai apoi o reactualizează.

Sunteţi un actor extrem de prolific, parcă nu vă opriţi niciodată din lucru...
Eu nu lucrez, eu realizez. Probez ceea ce mi se oferă. Îmi place să fiu în preajma oamenilor, a oamenilor autentici, care vor să creeze ceva, să-şi depăşească limitele. Şi mie îmi place să-mi depăşesc limitele.



 Toate articolele despre Je préfère qu'on reste amis


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Distribuitor New Films International


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer