Încă o premieră la Naţionalul bucureştean: Idolul şi Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu, un spectacol plăcut, onorabil, fără să spună nimic nici despre trecutul, nici despre viitorul unui spaţiu artistic de la care aşteptăm mai mult.
Este evident că prezenţa unui teatru în viaţa artistică a unui oraş - prin teatru se înţelege în acest context un nucleu creator, nu o clădire cu luminile aprinse seara - nu se poate modifica peste noapte, că o nouă conducere moşteneşte o serie de spectacole în rulaj, un număr de spectacole în repetiţie cu fonduri deja angajate şi un număr de promisiuni traduse în speranţele artiştilor. Teatrele nu sunt (sau nu ar trebui să fie) conduse de vătafi, ci de artişti care ştiu că succesul ţine de puterea de a coagula dorinţele de realizare ale tuturor într-un proiect comun. De aceea nu m-am grăbit să strâmb din nas, privind săptămână după săptămână oferta Teatrului Naţional din Bucureşti, ofertă alcătuită din fostele proiecte megalomanice şi realizările modeste ale trecutului, considerând că, deocamdată şi, până la un punct, e firesc caracterul compozit a ceea ce ar trebui să fie imaginea de referinţă a mişcării teatrale româneşti.
Oferta prezentă
Da, la Teatrul Naţional se păstrează tradiţia (dar de ce spectacole cum este Lucrezia Borgia sunt considerate o tradiţie respectabilă?); da, la Teatrul Naţional se potenţează inovaţia, se dau certificate de maturitate tinerilor (dar este un spectacol cum e Gîndirea stimularea unui regizor pe cale de a deveni adult sau un procedeu de îmbătrânire rapidă a unui om talentat?); da, la Teatrul Naţional se produc spectacole unde lumea se distrează şi probabil este singurul capitol unde nu prea ai multe reproşuri de formulat, deşi uneori acest tip de distracţie nu se deosebeşte prea mult de comicul bălţat al spectacolelor de divertisment cu care artişti de diferite calibre satisfac nevoile spirituale ale concetăţenilor lor, dar şi nevoia lor de bani.
În calitatea sa de nou director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Ion Caramitru a avut norocul să-l găsească pe regizorul Yuri Kordonski liber şi să poată duce la bun sfârşit un spectacol cum este Inimă de câine, sugerând convingător cam cum îşi doreşte să arate viitorul colectivului pe care îl conduce. Cu toate neîmplinirile sale, A patra soră a fost de asemeni o depăşire a mediocrităţii declarate performanţă.
Forţa omului fără calităţi
Şi acum, Idolul şi Ion Anapoda, în montarea lui Ion Cojar. O piesă scrisă între cele două războaie, ilustrând tema atât de dragă literaturii române, aceea a potenţialităţilor omului neînsemnat, a virtuţilor şi generozităţii lui, toate exprimate la nevoie, în situaţii excepţionale. Dan Puric (Ion) "joacă" pentru proştii din piesă, nu şi pentru inteligenţii din sală, umilinţa materializată în aşteptare, mascată în politeţe, ornată cu ciudăţenii, toate acestea permiţându-i să-şi ascundă adevăratele sentimente. Adversara lui principală este Ileana Stana Ionescu (Stăvăroaia) - apriga proprietară a pensiunii şi a destinului Mioarei jucate de Cesonia Postelnicu, prea naivă şi prea ştiutoare pentru a putea obţine o imagine coerentă a personajului. Puric câştigă mereu, deşi mătuşa este cea care ţipă mai tare. Ileana Stana Ionescu construieşte sinteza mahalalei cu pretenţii, fără prea multă grijă pentru nuanţe, dar între actriţă şi rol se instalează acea distanţă necesară pentru ca stilul kitsch să devină subiect de râs, nu model de imitat. Pe umerii încă fragili ai Irinei Cojar (Frosa) a stat greaua sarcină a transformării "la vedere" a servitoarei analfabete şi rudimentare într-o fiinţă fermecătoare şi promiţătoare. Toate acestea ar trebui să se petreacă sub influenţa lui Ion care o învaţă să citească, iar capacitatea de a citi ar urma să-i ofere şi ştiinţa de a-şi exprima sentimentele. Dar ea silabiseşte îndelung, fără nici un fel de evoluţie şi suntem puşi să credem că ea a devenit altcineva doar atunci când se suie pe un scaun îmbrăcată în rochie de mireasă. Poate că pentru unii e suficient.
Opţiuni confuze
Ion Cojar este un profesionist desăvârşit, relaţia lui cu dramaturgia lui G.M. Zamfirescu este una de suflet, spectacolul poartă marca acestei iubiri şi emană căldură şi simpatie. Dar dincolo de asta, ezitarea între o montare afişat tradiţională, de muzeu, şi o versiune acceptabilă pentru spectatorul de astăzi aşează spectacolul într-o staţie care duce spre zona retro, fără a ajunge la destinaţie. Dilema nu e doar a spectacolului, ci a Teatrului Naţional însuşi: dacă vrea să fie un muzeu, atunci să colecţioneze şi să restaureze exponate vechi, preţioase, dacă vrea să fie un element de modernitate teatrală, e momentul când acest lucru să poată fi constatat şi prin opţiunile artistice.