Firul narativ pleacă de la o premisă simplă: într-un context cu accente thriller, muzică electronică și puțin fum, o enormă cutie neagră își face misterios apariția în apartamentul locuit de trei prieteni. Asemeni monolitului enigmatic din capodopera cinematografică 2001: A Space Odyssey, obiectul a aterizat la etajul cinci de nicăieri și nimeni nu știe cum a ajuns acolo, fapt care generează discuții aprinse. Dacă reprezintă un pericol? Dacă vreunul dintre ei minte? Pot personajele să se încreadă unele în celelalte fiindcă se cunosc de atâta timp? Dezbaterea nu durează prea mult, însă, întrucât cei trei sunt absorbiți vijelios - à la dulapul către Narnia - într-o emisiune-concurs ce le va pune la încercare cunoștințele pe care le au unul despre celălalt, atenția la detalii și, mai presus de toate, empatia.
Personajele din Mânui-mi-ai viața, construite cu migală, sunt tineri cu care spectatorii se pot identifica, aduși la viață în interpretările de excepție ale unor actori ce merită urmăriți. "Prințesa independentului", exuberanta Alina Mișoc, este Irina, vocea rațiunii din apartament care tușește constant și căreia nu îi place să își sărbătorească ziua de naștere. Andrei este jucat cu degajare și mult umor de către Dan Boldea, un caracter sarcastic, dar care ascunde o sensibilitate aparte. În rolul "șefului șosetelor" Matei, victimă a maniei-fashion a colegului său ce îi înlocuiește progresiv garderoba fără să îl anunțe, îl avem pe Leo Chionac, care îl conturează cu inocență și naivitate.
Cei trei împart scena, însă au fiecare propriul lor moment. Irina este împinsă să facă un compromis și să recite o poezie, iar ceilalți doi - cu ale lor înclinații ușor machiste - sunt nevoiți să facă un compromis să o asculte. Cuvintele nu prea se disting din cauza zarvei iscate de companioni, însă publicul nu are cum să uite povestea ei din debutul spectacolului ilustrată prin desene, dar în sine relatată foarte vizual, despre petrecerea monstru dată de colegii săi, prezervativele folosite agățate de candelabrul lui tanti Erzsi și "picturile rupestre" realizate cu vomă. Matei are un întreg monolog emoționant despre cum i-a dispărut cureaua primită de la tatăl lui, iar Andrei oferă un concert în toată regula, cântând "live" o melodie marca Boldan (Dan Boldea) - muzica originală pentru spectacol putând fi ascultată în prezent pe Youtube, iar din 13 mai pe Itunes și Spotify.
Mediatorul conflictelor dintre ei, și prezentatorul competiției în care concurează, un fel de prezență divină apărută odată cu obiectul mistic, este o păpușă mânuită cu tact și naturalețe de Robert Trifan. Încă o notă comică adăugată unui spectacol deja presărat din plin cu umor este al cincilea personaj nevăzut, "regia" neîndemânatică a emisiunii care nu nimerește nicicum butoanele și se încurcă în probleme tehnice într-un mod atât de realist că ajungi să te întrebi dacă chiar toate greșelile sunt intenționate - și sunt, am verificat.
În ce privește mizanscena, Robert Kocsis îmbină teatrul clasic cu teatrul de păpuși și trece peste orice convenție. Simpla interacțiune cu publicul sau faptul că aruncă cu șosete și lenjerie pe scenă este doar vârful aisbergului. Ajutat de scenografia minimalistă, dar plină de efect a lui Dragoș Moldovan, regizorul le permite actorilor să se desfășoare atât în perimetrul cuștii de franjuri argintii, cât și prin public și la ieșirea din sală: să scoată oameni afară, să stea la țigară, să dea cafea spectatorilor, să le ia temperatura, să facă twerk sau să țipe în microfon. Însă toate aceste alegeri sunt justificate și rezultă într-un haos controlat care reflectă la perfecție dinamismul și caracterul aleatoriu al societății contemporane.
Pauzele de "reclame" ce întrerup programul reprezintă scurte pamflete muzicale și le oferă artiștilor ocazia să-și exprime cu subtilitate criticile acide cu privire la industria din care fac parte, dar și să informeze spectatorii despre doza de teatru independent recomandată pentru o viață sănătoasă. Bârfele legate de oameni din domeniu nu sunt nici ele ocolite - doar e imperios necesar să se afle cine s-a mai combinat cu cine. Ba mai mult, cele trei personaje sparg "cel de-al patrulea zid" al teatrului și, cu o auto-ironie demențială, ajung să defăimeze chiar actorii care le interpretează. Un moment fără filtru, asumat de întreaga echipă, care transformă Mânui-mi-ai viața dintr-o comedie tinerească într-un spectacol intim, profund și foarte vulnerabil. Regizorul nu scapă nici el: presupusul lui "eșec" de a nu fi câștigat Premiul "HOPO" (un joc de cuvinte pe care l-am adorat, întrucât obișnuiam să fac o ușoară confuzie între Gala HOP și Gala Premiilor GOPO cu câțiva ani în urmă) este făcut public de către gurile rele.
Mânui-mi-ai viața se prezintă drept un spectacol despre trei colegi de apartament care trebuie să învețe să conviețuiască - o poveste de altfel foarte relatable pentru orice student venit la Cluj, indiferent că stă la cămin sau în chirie. Ironia face că a doua premieră, cea la care am fost eu, s-a ținut chiar în ziua în care m-am revăzut cu foștii mei colegi de apartament / prieteni pentru prima dată de când m-am mutat acum trei luni după un mare scandal, așa că toate amintirile mele legate de acea experiență reveniseră la suprafață. Am empatizat mult cu Irina.
Însă, deși prezintă subiectul cu acuratețe și îndeamnă la compasiune față de cei din jur, piesa și spectacolul vorbesc despre mult mai mult decât niște simpli colegi de apartament și relațiile dintre ei. Vorbește despre cum e să fii tânăr, mai ales un artist tânăr, într-un oraș atât de dinamic și haotic cum este Clujul. Vorbește despre asumarea propriei identități, fără frica de a fi judecat. Și, nu în ultimul rând, vorbește despre curajul de a ne dezbrăca, așa cum fac personajele la final, la propriu și la figurat. Despre curajul de a rămâne vulnerabili, deschiși și empatici față de oamenii care contează. Vorbește despre noi.