Umor subtil la confluența miturilor - Don Juan moare ca toți ceilalți

După ce a reușit, viclean, dibaci, să păcălească cenzura comunistă prin istețimea minții, deși unele piese cu ariviști notorii și pișicheri nereprezentativi pentru societatea socialistă i-au fost ulterior retrase de pe afișele teatrelor, Teodor Mazilu ajunge să fie cunoscut azi de generațiile tinere într-o altă postură decât de "păcălici" al regimului totalitar în timpul căruia a trăit. Comediile sale acide Proștii sub clar de lună, Acești nebuni fățarnici și Mobilă și durere rezistă, continuă să suscite interesul regizorilor și după 1989, spre beneficiul tinerilor spectatori. Mai mult chiar, continuă să-și afirme valabilitatea și farmecul intrinsec, în afara politicului. Căci piesele lui sunt în fapt comedii inofensive, de moravuri și de situație, scrise de un om de spirit. Alături de piesele amintite stau și textele mai scurte, axate pe dialoguri savuroase, scenete amuzante, printre care Don Juan moare ca toți ceilalți, recenta premieră a Teatrului Național Aureliu Manea din Turda.

În spectacolul realizat de Luana Hagiu își dau întâlnire strălucirile mitului cu sarabanda demitizării și a destructurării legendelor purtate în cârcă, stoic și grotesc, de o umanitate obosită, scălâmbă. Un ghiduș malițios descoperă Luana Hagiu în persoana dramaturgului Teodor Mazilu și caută să-i pună în valoare spiritul incisiv cu fidelitate față de text. Ce e mai important: omul Don Juan sau mitul lui Don Juan? se pune întrebarea. Ori: alegem femeia Maria Magdalena cu slăbiciunile și păcatele ei sau mitul Mariei Magdalena din Biblie? Ambiția dramaturgului este de a aduce aceste dublete dilematice pe scenă, într-un vertij de reprezentări dialogale hazlii. Aparența de discurs eseistic este îndepărtată din start de vivacitatea interpreților, angajați să risipească orice urmă de livresc și steril.

Cadrul iconic nu e câtuși de puțin minimalist, servind generos mizanscena. Scenografa Mădălina Sandu a adus pe scenă tablouri masive vintage (reproduceri, portrete și o impunătoare compoziție de gen în stilul Renașterii) printre care actorii se strecoară sau chiar își scot capul ca pe o fereastră din altă epocă. În al doilea tablou teatral sunt puse în funcțiune cinci paralelipipede transparente, verticale, ca locuri de refugiu pentru personaje. Este inclus, bineînțeles, și rolul lor carceral cu vizibilitate în afară, căci Don Juan, celebrul cuceritor, este încarcerat în urma unui duel și-și așteaptă sentința. Desigur, nu lipsesc câteva proiecții video focalizate pe figura lui Valentin Oncu, blajinul Don Juan situat în punctul central al dezbaterii (lighting design: Sebastian Cojenel), cu sugerarea scenei duelului. Regizoarea e ajutată în demersul ei de Ingrid Neacșu.

Dacă deconstruiești un mit spre a-i analiza componentele, ce rămâne din el? Poate doar omul. Slab, neajutorat, micit, ieșit din măreția conferită de legendă. Ca Don Juan, plictisit de glorie, care ar vrea să se descotorosească de mitul creat în jurul său, dar gloria nu-l lasă. Situația limită îl obligă la meditație și asprime cinic exprimată. Omul e mai important decât mitul sau invers? Cine ar renunța la o "legendă atât de frumoasă"? Sunt întrebările pe care le pune spectacolul sub forma unui joc zglobiu, speculativ, ironic, amuzant, presărat cu sentințe și reflecții usturătoare despre iubire și trădare.

Valentin Oncu marșează pe firea dubitativă a personajului în stare să eșaloneze și să analizeze lucid și direct multiplele posibilități de încadrare pe firul legendei. El eliberează subtil, în tranșe firești, natura umană a celebrului erou, prinsă în chingile mitului, dezvăluindu-și firea "estetizantă": Îmi place să știu că Mozart a scris pe baza existenței mele o muzică divină... Molière, Shaw, Frisch, Byron, toți s-au simțit datori să se ocupe de mine. Vajnicul seducător creat de Valentin Oncu este stăpânit de o tensiune existențială teribilă. Întrebările lui sunt și întrebările noastre. Un fel de je m'en fous afișează Maria Magdalena în interpretarea Grațielei Bădescu din prima scenă, recunoscându-și păcatele de frumoasă curtezană. Ea propune direct: Hai, Don Juan, să fim doi oameni. Dă-le încolo de mituri cu măreția lor cu tot. Foarte potrivită fizionomia Grațielei Bădescu, expresia smerită a feței, vocea ei blândă din ultima scenă cu statutul asumat deliberat de "mit al Mariei Magdalena". De-a dreptul electrizant este jocul Mariei Salcă în Maria Antoaneta, apariție revigorantă, stenică, de o naturalețe cuceritoare. Ea sare din crinolina medievală direct în dezbaterea actuală, dând încă un bobârnac cinic parodiatului Don Juan. Cu vădit rol de a pune și mai bine în evidență "calitățile de cuceritor" ale întemnițatului evoluează în rolul gardianului Alexandru Condurat. E nostim mai ales când ia notițe de la experimentatul crai bântuit de dileme și fantasme obsesive.
 
 Abilitatea regizoarei de a îmbina cele trei dialoguri ale eroului (cu Maria Magdalena, cu Maria Antoaneta, cu gardianul), apariția fantomatică a femeii idealizate, plutire iluzorie ademenitoare, izolarea între pereții transparenți glisanți sunt rezoluții scenice de mare efect, măsură a talentului de a sustrage personajele din lineriaritatea textului. Luana Hagiu a orientat actorii spre o "metafizică" bine gândită a jocului. Rezultatul aduce dezbaterea în pragul problematizării ludicului.