La început a fost cuvântul Shakespeare - Romeo și Julieta / Romeo e Giulietta

La finalul lui 2022, în decembrie, într-un moment de altfel retrospectiv, când publicul face de obicei bilanțul tuturor spectacolelor bune la care a fost părtaș, Teatrul Excelsior din București a lansat un nou proiect, un experiment dramatic inovativ, tributar unui text clasic, cu o distribuție puternică și o viziune regizorală proaspătă. Este vorba despre Romeo și Julieta / Romeo e Giulietta, o adaptare shakespeariană într-o formulă inedită, o coproducție cu Compania La Luna nel Letto și Teatrul Național Emilia Romagna. Rivalitatea celor două familii vrăjmașe din Verona, Montague și Capulet, s-a transformat într-o dispută xenofobă, regizorul italian Michelangelo Campanale schimbând complet termenii confruntării și mutând accentul pe diferențele lingvistice și stereotipurile culturale ce continuă să dezbine și în prezent societatea. Spectacolul a avut premiera pe 9 decembrie 2022 la Teatrul Excelsior și s-a jucat trei seri la rând cu forța și emoția unui produs artistic aruncat pentru prima oară în necunoscut. Reprezentațiile au fost însă un succes, iar o parte semnificativă din această victorie i se datorează regizorului, care a găsit echilibrul perfect între prezent și Shakespeare. Astfel, pe scenă nu a avut loc o simplă reprezentare omagială și convențională a piesei clasice, ci o reinventare contemporană, nuanțată și bine temperată, care duce spectatorul înapoi la textul elisabetan, îl împinge apoi la loc în prezent, în materialitatea și expresivitatea pe care jocul actorilor îl conferă poveștii pentru ca la final, fără excese melodramatice, să-l lase complet dezarmat, față în față cu propriile emoții. Cine își mai imaginează astăzi, în post-postmodernism, că poți să plângi din cauza lui Romeo și a Julietei, că ceva din această dragoste veche și nu întru totul plauzibilă mai poate declanșa ceva în noi?


Un prim element de noutate pe care Michelangelo Campanale l-a introdus în adaptarea sa este natura duală a părintelui Laurence (interpretat de Andrea Bettaglio), în egală măsură amfitrion și personaj în economia spectacolului. În lumina obscură a sălii, într-o tăcere desăvârșită, în anticiparea tensionată a primului cuvânt care să dea startul piesei, actorul stă solemn, cu un stativ de lemn în față, pe care e așezat un volum gros, legat și impunător ca o Biblie. Acest preot însă nu îl slujește pe Dumnezeu, ci pe Shakespeare, iar Biblia este de fapt un tom care cuprinde operele complete ale autorului englez. Din acest moment, prezentările și tranzițiile succinte pe care le mediază părintele Laurence vor fi formulate după tiparul compozițional pe care îl întâlnim în Evanghelii. Astfel, de pildă, înaintea nopții de dragoste pe care Romeo și Julieta o trăiesc împreună înaintea plecării în exil a tânărului Montague, preotul legitimează această pasiune adolescentină recitând solemn:
La început a fost Romeo. Romeo a iubit-o pe Julieta... și a fost bine și drept.

Spectacolul este străbătut de asemenea sincope, în care tumultul performance-ului este oprit pentru scurt timp pentru a se da citire textului shakespearian original, lectura fiind făcută fie de preotul Laurence, fie de diferite personaje, în funcție de momentul narativ. Această întoarcere constantă la sursă (tematizată și reprezentată per se) este un ingenios act de reverență pe care regizorul îl face față de Shakespeare, oscilând astfel cu grație între tributul pe care consideră că îl datorează autorului canonic și revizuirile / remodelările originale pe care le-a imprimat ca pe un palimpsest piesei. Părintele Laurence devine astfel o entitate dramatică esențială, moderând cu virtuozitate cele două stiluri de reprezentare în care operează spectacolul: literar (telling) și performativ (showing). A fost omisă ce-i drept scena în care părintele Laurence oficiază pe ascuns căsătoria dintre cei doi tineri, dar excluderea e cât se poate de justificată în condițiile redimensionării rolului narativ al acestui personaj și a schimbării parametrilor poveștii (accentul fiind pus acum pe dimensiunea culturală a conflictului și nu pe ritualurile sociale / religioase care conturau perimetrul universului diegetic original). Mai mult decât atât, aparteului citat mai devreme, pe care Laurence îl declamă înainte ca tinerii să-și consume iubirea, îi poate fi cu ușurință atribuită și o funcție liturgică (o soluție structurală de altfel eficientă în optimizarea resurselor reprezentaționale, câteva replici bine plasate putând concentra cu succes o întreagă scenă).

Michelangelo Campanale nu rămâne însă doar un admirator modest al lui Shakespeare, forța spectacolului său stând tocmai în inovații, revizii și soluții estetice inedite. Încă din primele momente, înainte ca replicile să definească statutul și poziția fiecărui personaj în parte, facțiunile rivale sunt definite vizual prin costume și mișcare scenică. Exceptându-i pe îndrăgostiți, îmbrăcați în alb, toți ceilalți, corupți de ură și interese imediate, sunt îmbrăcați în negru, într-un fel de doliu moral. Cele două tabere își fac intrarea în scenă mergând în cerc, cu pași apăsați, nervoși, urmărindu-se unii pe alții într-o mișcare circulară perpetuă, ca și cum ar forma împreună un șarpe Uroboros, căutând să se anihileze reciproc. Acest cerc este reluat ca un laitmotiv pe parcursul spectacolului în momentele de maximă intensitate, ca o metaforă sublimată a violenței. În orice caz, chiar și în restul interacțiunilor, familiile sunt clar delimitate în spațiul performativ, între Montague și Capulet menținându-se constant o distanță mereu contestată pe parcursul poveștii, dar imposibil de dizolvat sau depășit. Diversele situații dramatice la care participă personajele dezbinate pun în lumină punctele comune dintre acestea - instinctele care se declanșează simultan și care se exprimă identic, impulsurile emoționale asemănătoare, aceeași agresivitate în a proteja grupul închis de care simt că aparțin și teama paralizantă de Celălalt, care e diferit și de aceea, poate reprezenta o amenințare. Mai mult decât atât, regizorul a atribuit semne lingvistice distincte acestor două facțiuni, în acest scenariu în familia Montague vorbindu-se limba română, iar în familia Capulet - limba italiană. În ciuda acestor diferențe, scena banchetului din casa lui Capulet amestecă personajele într-un unic moment de uitare de sine, atât familia Julietei, cât și prieteni apropiați ai lui Romeo, așadar reprezentanți ai familiei Montague, dansând și petrecând fără grijă, într-o dezlănțuire balcanică lascivă și tragicomică în ridicolul și, totuși, în firescul ei. Ceea ce ne închipuim că reprezenta un moment festiv într-o casă înstărită din Verona secolelor trecute, marcat de o anume etichetă și punctat de coregrafii sofisticate și conservatoare (în direcția esteticii ecranizării lui Franco Zeffirelli din 1968) este aici demolat și înlocuit cu o entropie socială dezarmantă, personajele dansând pe muzică orientală, flirtând, uitând să verifice identitatea partenerului de dans din spatele măștii și manifestându-se liber, uneori cu sălbăticie. Acest moment distinct poate părea vulgar la prima vedere, dar e necesar pentru că punctează artificialitatea barierelor dintre oameni, care, odată dezbrăcați de blazoane, sunt reduși de fapt în esență la aceleași nevoi și expresii. Conflictul este de fapt unul construit, alimentat de o poveste identitară, amplificat de o serie de simboluri, iar spectacolul divulgă și deplânge natura iluzorie a acestor bariere.

Într-un interviu acordat site-ului Daily Magazine, Campanale reflectează la actualitatea spectacolului său în lumina unui război care se întinde deja de un an deasupra capetelor noastre, fără perspectiva unui final în viitorul apropiat și de aceea, afirmă fără menajamente: teatrul ne confruntă cu nerezonabilul ființei umane.[i]

Pe cale de consecință, spectacolul urmărește desfășurarea acestui conflict cultural într-un crescendo dureros, care culminează cu o scenă memorabilă, simultan poetică și brutală: sărutul îndrăgostiților dezintegrat sub unghiile și pumnii familiilor rivale; Romeo și Julieta smulși în direcții contrare, cu o forță egală puterii lor de reacțiune, cei doi opunând rezistență și căutându-se neîncetat.

Spectacolul perpetuează mixajul tragicomic al piesei shakespeariene, construind cu la fel de multă atenție și accentele sumbre, și notele luminoase ale poveștii, tratând natura umană cu înțelegere și compătimire, fără condescendență și fără pretenția de a lansa verdicte morale definitive. Mai mult decât atât, protagoniștii sunt construiți dincolo de automatismele reprezentărilor teatrale anterioare, pe care suntem vulnerabili să le internalizăm din simplă obișnuință, dintr-o expunere repetată la un anumit standard performativ. Am văzut și vom mai vedea un Romeo vanitos și prețios, tributar sonetelor lui Petrarca, alături de o Julieta copilăroasă, sacrificându-se în numele unui sentiment absolut, în timp ce traversează o criză de personalitate, două personaje desprinse în timp de umanitatea lor, două arhetipuri. Aici însă, cei doi îndrăgostiți sunt contradictorii și mobili, cu dispoziții schimbătoare, cu o complexitate sufletească pe care și-o descoperă cu teamă și uimire, forțați să acționeze și să se opună, să lupte și să respire, să iubească și să se joace. Caleidoscopul lingvistic în care operează spectacolul (română, engleză și italiană) potențează această varietate de impresii, imagini, gesturi și reacții, contribuind semnificativ la strălucirea întregului. De pildă, în faimoasa scenă a balconului, pe lângă faptul că dinamica spațiului e radical modificată (între Julieta și Romeo nu se mai află, așa cum ne-am fi așteptat, o clădire care poate fi escaladată, ci o multitudine de panouri care se întretaie, dând impresia unor valuri de netrecut), dialogul dintre cei doi protagoniști este revizuit. Romeo își scrie declarațiile de dragoste pe mână și caută tot felul de tertipuri pentru a le declama în fața Julietei cu aparentă naturalețe, ca un adolescent care să teme să nu fie prins copiind, în acest spectacol unul dintre motivele acestei înscenări inocente fiind dificultatea lui Romeo de a o impresiona pe Julieta în altă limbă decât cea maternă. Astfel, între cei doi îndrăgostiți are loc o negociere lingvistică tandră, a cărei miză este în primul rând apropierea de celălalt și apoi, în spirit adolescentin, o confruntare a orgoliilor, o luptă a lui EU împotriva lui NOI. Văzându-l că se chinuie fără succes să-și declare dragostea în italiană, Julieta (interpretată de Catia Caramia) vine în sprijinul lui Romeo (interpretat de Dan Pughineanu) și începe să-i vorbească în română, cu o fluență dezarmantă. Romeo este ușurat de această rezolvare nesperată a situației dificile în care se afla, dar instinctul următor este unul... revanșard, făcând-o imediat atentă pe iubita lui la o greșeală fonetică minoră, pronunția lui Ț ca T în cuvântul fatal despărțire. Un asemenea detaliu - omenesc și înduioșător în egoismul lui de moment - transformă complet personajul shakespearian, desprinzându-l din galeria de piatră a consacrării și... fosilizării sacre, Romeo este până la urmă... un adolescent, un adolescent cu un orgoliu ușor de rănit, un adolescent care vrea să epateze, dar în același timp un adolescent care îndrăznește să viseze și să-și urmeze inima, în ciuda tuturor. Ca spectator, această prospețime a abordării nu poate decât să te seducă, răsturnându-ți orizontul de așteptare și făcând cunoștință cu Romeo și cu Julieta parcă pentru întâia oară.

Tot acest eșafodaj construit de regizor este susținut și completat de actori, care, deși aparțin unor culturi diferite, joacă împreună în spiritul unui idei pe care nu o pot materializa decât în echipă. Identitățile naționale se împletesc și se confundă, iar rezultatul final este un produs omogen, care vorbește despre depășirea barierelor culturale în timp ce o aplică live, în fața tuturor. Deși toți au un rol bine definit, pe care îl îndeplinesc cu mare virtuozitate, Catia Caramia (Julieta) și Dan Pughineanu (Romeo) sunt magistrali în reprezentările lor dramatice: convingători, carismatici, autentici, echilibrați și... timp de două ore, lipsiți de o identitate proprie, perfect suprapuși personajelor shakespeariene astfel încât ceea ce se joacă în fața ta nu mai este o proiecție, o adaptare, o punere în scenă, o iluzie performativă... este viață, care absoarbe scena, trece dincolo de privirile spectatorilor, este un aici și acum hipnotic. Tocmai de asta finalul te ia prin surprindere pentru că trebuie să te reobișnuiești cu toate convențiile pe care le-ai acceptat când ai intrat în sală: e un spectacol, e ficțiune, urmează aplauzele, ai în față niște actori, trebuie să-ți scoți urgent pachetul de șervețele, personajele s-au evaporat etc.

Pentru mine, acesta e spectacolul anului 2022, o reconstrucție inteligentă a unei povești clasice, câteva ore din viața mea care îmi sunt încă vii în minte, e minunat să ieși răvășit din teatru, cu senzația că poate iubirea există și, dacă se dovedește că nu e așa, chiar și a fi martor la o iluzie atât de izbutită a iubirii e în sine un privilegiu.

Spectacolul a ajuns în 2023 și în Italia, jucându-se din nou în intervalul 9-12 februarie 2023 la Teatro Alessandro Bonci din Cesena și pe 14 februarie 2023 la Teatro Ermanno Fabbri, din Vignola, dar dacă se va mai juca și în București, dacă se ivește acest prilej, cumpărați-vă bilet căci veți fi părtașii unui adevăr pe care nu demult îl luam doar ca pe o speculație teoretică: Shakespeare e printre noi!


(foto: Andrei Gîndac)