Pentru început, suntem tentați să credem că toată această lume dementă există în realitate. Ne dăm seamă că, oricât de reală ar părea, este prea dezaxată, prea violentă, prea hilară uneori. Așa că acceptăm că suntem în mintea lui Beau, că privim totul din perspectiva sa profund afectată. Caruselul s-a pus deja în mișcare, Ari Aster, regizorul filmului, ne-a prins deja în plasa imaginației, în vârtejul propriilor căutări și psihoze, așa că nu ne rămâne decât să enjoy the ride.
Urmărim cu interes călătoria lui Beau. Prima scenă - cea mai reușită, de altfel - se desfășoară, așa cum spuneam, într-un New York fantastic de scelerat. Însă Beau trebuie să își adune curajul pentru a putea călători spre mama sa. Se ivesc obstacole, dar și o chemare din ce în ce mai urgentă, telefoane imperioase care îl obligă să-și părăsească sălașul.
De aici, călătoria sa ar fi putut să fie liniară. Să aibă o progresie și un sfârșit identificabile. Dar nu are. Întâmplările cresc una dintr-alta în moduri incredibile, dar perfect coerente. Se dezvoltă în cerc, într-un vârtej care nu pare să aibă sfârșit. Ceea ce le unește nu este neapărat un simbol, o căutare, o dorință, ci frica. Amenințările se ivesc din neant, urmărindu-l cu violență mai degrabă decât cu încăpățânare. Căci, de fiecare dată, Beau izbutește să scape la fel de incredibil pe cât de improbabilă era și amenințarea.
Nimerirea exactă a raportului între ancorele de normalitate și nebunia acestuia permite atât identificarea cu Beau, cât și plonjarea în adâncurile suferinței sale. Se adaugă și întorsăturile ciudate, care uneori par că nu fac să progreseze călătoria de cunoaștere a protagonistului, dar cel mai adesea dezvăluie adâncimi în care mulți ne putem regăsi.
Suferința lui Beau îl pune în poziții hilare, care stârnesc un râs vinovat: știi că protagonistul este bolnav, că nu e vina sa că universul său mental este atât de înspăimântător, dar nu poți să-ți stăpânești râsul în fața glumelor de copil ne-empatic ale lui Ari Aster.
Interpretarea lui Joaquin Phoenix este excelentă, ca de obicei. Nu doar pentru că exprimă patologia spaimei, ci pentru că o îmbină cu o dâră de normalitate, de raționalitate.
În cele trei ore ale filmului, nutrești de multe ori dorința ca în acel moment precis, acel atac mortal, acea capcană neprevăzută, acel monstru care sare pe neașteptate de te miri unde să fie cel care îi vine în cele din urmă de hac. Ușurarea însă se lasă așteptată, prorogată de fiecare dată într-o altă secvență, într-un alt cadru, într-o altă casă, într-o altă familie.
Acest echilibru fragil este imprimat și în mizanscenă. Cu mici excepții, universul lui Beau arată identic cu cel al nostru: concret, fără ziduri care se mișcă, fără monștri care ies din pereți. Aster zăbovește adesea să surprindă o lumină aurie prin verdeață, reflexiile metalice ale apei. Ne bucură chiar cu arhitectură high-class, dar și cu peisaje urbane new-yorkeze. Ari Aster dezvoltă atmosfera apăsătoare, paranoidă din filmele sale anterioare Hereditary și Midsommar, cu care are puncte în comun. Din Hereditary moștenește clar complicațiile psihanalitice materne, acele mommy issues care au reprezentat materie primă pentru clasicul Psycho (Hitchcock, 1960). Din Midsommar, frica față de străini.
Acestea beneficiau însă de un final construit progresiv, de o încheiere clară, deși tragică. Beau is Afraid / Toate fricile lui Beau continuă cu peripețiile mult peste ceea ce ar fi putut să însemne un final îmbucurător, bine gândit.
Așadar, cele trei ore pline transformă vizionarea într-o probă de anduranță, care însă nu va lăsa pe nimeni indiferent. Totul este frumos pus în scenă și foarte frumos filmat. Succesul anterior al regizorului i-a permis să cheltuie cele 35 de milioane de dolari pentru producție de cea mai înaltă calitate. Ai senzația că tulburările paranoide pot să fie customizate în funcție de banii destinatarului. Cu toate acestea, Beau is Afraid / Toate fricile lui Beau nu reușește să producă același efect ca primele două filme ale sale, deși, în același timp, va lăsa o amprentă puternică asupra spectatorului.