În special prin modurile în care pun în evidență relația dintre corpurile femeilor și practicile sociale care le constrâng, ele dezvăluie preocuparea pentru subiecte tabu ca reacție la aceste forme de opresiune. Inițiativa aceasta este cu atât mai remarcabilă cu cât ambele spații, italian și spaniol, s-au confruntat cu mișcări conservatoare, fasciste - la momentul turnajului lui Assunta Spina, statul italian era dezbinat de contradicții și destabilizat de izbucnirea Marelui Război, condiții propice pentru fervoarea naționalistă ce avea să dea în clocot mai târziu.
În schimb, Peppermint Frappé este turnat în plin regim al lui Franco, pe care perechea creativă Geraldine Chaplin - Carlos Saura îl tratează cu un dispreț abia ascuns de artisticitatea filmică - acesta fiind doar primul dintr-o lungă serie de filme la care cei doi vor colabora, consolidându-și tot mai mult rezistența față de politicile franchiste prin artă (deloc întâmplător, Geraldine Chaplin duce mai departe moștenirea cinematografică antifascistă întruchipată de tatăl său în The Great Dictator). Preceptele autoritarismului par să se reflecte mai ales în raportul de dominare - supunere între "masculin" și "feminin", marcat de violență și de obsesia de a controla o imagine pe care, de fapt, ambele filme reușesc să o complice: dacă aceasta oglindește toate atributele dezirabile asociate "femeii-ca-obiect" (de privit și de posedat), ea reprezintă totodată ceva amenințător: o fantezie. Prin urmare, iluzorie și de neatins.
Astfel, Assunta Spina (Francesca Bertini) este o femeie napoletană din clasa muncitoare care, printr-o feminitate performativă, ajunge primadonna nu unuia, ci a două triunghiuri amoroase, printr-un refuz îndârjit de a se supune întru totul vreunui bărbat. Și, chiar dacă iubitul gelos vrea să-i atace imaginea concretă, dominația pe care Assunta o exercită prin gesturile ample, prin largeness of life (pentru a împrumuta un termen modern) de care dă dovadă este întru totul ireversibilă. Tocmai de aceea ea și este personajul eponim. Elementele masculine devin doar sateliți în jurul feminității sale performate. Iar Francesca Bertini, una dintre marile dive ale cinemaului mut italian, se confundă cu Assunta, stilul său de interpretare, exuberant și expresiv, devenind un potențial vehicul pentru emancipare - nu poate fi neglijat faptul că, prin mesajul transmis de modelele feminine neconvenționale pe care le întruchipa, a contribuit într-o oarecare măsură la emanciparea feminină a începutului de secol XX. Cu toate acestea, vor trece aproape 70 de ani de la lansare până când Bertini va fi creditată și pentru regia filmului.
De cealaltă parte, Peppermint Frappé este o băutură insolită atât prin nume, cât și prin înfățișare. Puținele prim-planuri cu această băutură pe bază de cafea evidențiază nu numai verdele artificial, aproape bolnăvicios, ci și lipsa desăvârșită a... însăși cafelei. Un soi de paradox pe care filmul îl asumă deschis, chiar ostentativ, pentru a simboliza idealul pe care Julián (José Luis López Vázquez) prins în conservatorism și în ceea ce îl face "un stâlp al societății", nu îl poate atinge. Transformarea asistentei sale, Ana, în Elena (Geraldine Chaplin într-un rol dublu) este, în fond, doar o obținere a unei Elena ersatz, nu a unei Elena în formă autentică. Existența Elenei-cea-adevărată devine curând de nesuportat pentru Julián, tocmai pentru că este mărturia unui stadiu în care el dorește să ajungă, dar pe care se oprește de unul singur în a-l atinge. Elena este o admiratoare a tradiției, dar privește elementele tradiționale așa cum ar privi exponatele de muzeu - cu o curiozitate detașată, uneori chiar cu un amuzament sfidător. Asta în timp ce Julián și-a creat niște lanțuri ale bunei orânduieli, iar nefericirea pe care o simte este, din punctul lui de vedere, vina tuturor femeilor care nu sunt "așa-cum-ar-trebui-să-fie". Dedicat lui Luis Buñuel și amintind de Vertigo (1958) al lui Alfred Hitchcock, Peppermint Frappé este, în parte, un film despre privirea masculină [male gaze]. Dar, așa cum remarcă Steven Rybin în cartea Geraldine Chaplin: The Gift of Film Performance, prin gros-planurile cu ochii Anei, insistența camerei asupra momentelor când ea îl observă pe ascuns pe Julián, precum și imaginea izbitoare a ochiului Elenei mărit printr-o lupă, cele care sunt privite pot privi sfidător înapoi.