Solaris. Spectacolul de teatru al lui Bobi Pricop, montat la Teatrul Excelsior în primăvara lui 2023. Pe textul lui Greig, tradus și adaptat de Andrei Dósa. După romanul lui Lem. Păstrând nealterată amintirea filmului lui Tarkovski. De fapt, încercând și reușind aducerea pe, totuși, micuța scenă a Excelsior-ului a universului vizual & sonor cu care ne-au obișnuit producțiile cinematografice SF.
Podeaua, pereții, băncile, CD player-ul, patul, sertarele, CD-ului, căștile transparente, salopetele, bocancii, albul, negrul și multiple nuanțe de gri sunt elementele cu care operează scenografa Oana Micu. Tavanul translucid e terenul de joacă al lui Costi Baciu (lighting design). Miezul peretelui central e locul proiecțiilor. Pe ecranul-fereastră impecabil încastrat, vedem cele 4 segmente video înregistrate cu profesorul Gibarian / Florin Piersic Jr. (regie & imagine de cinema: Iustin Șurpănelu) și "imagini" fixe și mișcătoare cu Solaris (video design: Les Ateliers Nomad). Sunetele sondei spațiale sunt treaba lui Eduard Gabia (muzică originală). Cele ale amintirilor protagoniștilor sunt datorate unei suite de staruri rock & simfonice în frunte cu Radiohead. Vocile actorilor, live ori înregistrate, mediate de lavaliere, au calitate cristalină, deopotrivă impecabilă tehnic și tulburătoare, care începe să devină TM Bobi Pricop (de-ar fi să evoc doar Blasted, premiera 2022 de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, că tot a fost protagonistul său, Sebastian Marina, printre spectatorii reprezentației cu Solaris de care e vorba aici). Regizori tehnici: Viorel Stemate (Excelsior), Lidia Baciu (TAM).
Solaris. Planeta vie. Conștientă. Care încearcă să comunice cu cei care o vizitează. Care le citește visele. Care le materializează dorințele / spaimele cele mai adânci. Genul de splendidă metaforă caracteristică unui anumit gen de scriitori. Cei care, din profundă cunoaștere, sunt deopotrivă disperați și etern înamorați de specia umană. Cea capabilă de atâtea distrugeri și de atâtea înălțări.
Camelia Pintilie (Kelvin) e doctor în psihologie. Oana Predescu (Sartorius) e doctor în fizică. Mircea Alexandru Băluță (Snow) e doctor în IT / știința computerelor. Fiecare dintre ei are vizitatori. Bogdan Nechifor (Ray) e iubitul mort al Cameliei. Eva Maria Ghimpețeanu sau Astrid Ghițescu sau Greta Rădulescu sunt Lili, fiica moartă a Oanei. Mama lui Mircea e evocată exclusiv prin povestirile fiului ei.
Florin Piersic Jr. e Gibarian, profesorul Cameliei. De fapt, a fost. Personajul mai există doar prin medierea ecranului. Viața sa a fost curmată cândva înainte începerea acțiunii piesei. O pastilă cu nitrogen a fost suficientă.
Nitrogen, nu azot, una dintre alegerile atipice de traducere ale lui Andrei Dósa care, alături de altele asemenea (de pildă, adresarea dintre personaje cu doctor Kelvin, doctor Sartorius, etc.), dau un aer straniu întregului text. O notă artificială, nefirească, ce contribuie din plin la conturarea basmului postmodern pe care îl construiește Bobi Pricop. Ce vedem e, deopotrivă, o istorie de departe și de demult (a fost, cândva, epoca CD player-elor albe) și o poveste dintre cele mai actuale despre pierdere, singurătate și speranță. În același timp, pe aceeași scenă, Camelia și Kelvin, Oana și Sartorius, Mircea și Snow, Florin și Gibarian, Ray și Bogdan, Eva / Astrid / Greta și Lili. Și desigur, Solaris, planeta din cosmos, și Solaris, omul din oglindă.
Într-un gest pilduitor, actorii arată și privesc spre public atunci când evocă Solaris. Planeta e de văzut pe ecranul-fereastră din adâncurile scenei. Cine / Unde e Solaris?
Bobi Pricop potențează din plin latura lirică a textului. Aparent, e mai puțină filozofie și mai multă emoție decât te-ai aștepta în spectacolului de la Excelsior. E și multă exactitate și pricepere în tot ce se întâmplă pe scenă. De la actori până la realizatori. Exactitatea și priceperea produc o întâmplare artistică ale cărei sensuri se cer gândite și răs/răz - gândite.
De o pildă, suntem tentați să judecăm rămânerea lui Kelvin ca pe o, în fine, acceptare a marii iubiri. Sigur e așa? Ori e poate un semn de renunțare, de plonjare în brațele conștiinței mustrătoare, de zidire în solitudine, de renunțare (pe bază de resemnare? de egoism? de înțelepciune) la ceilalți și la viață?
De o altă pildă, suntem tentați să judecăm personajele care trăind în necunoaștere de sine înainte de întâlnirea cu sinele pe care le-o oferă voiajul pe Solaris. Sigur e așa? Sau e doar vorba de oameni puternic încercați de soartă care au reușit cumva, într-un fel cu siguranță perfectibil, să treacă peste / să trăiască împreună cu tragediile vieților lor?
Cei 3 + 1 + 1 de pe scenă (oamenii + Ray, cel născut de trecutul unuia dintre oameni + Lili, cea născută în trecutul unuia dintre oameni) sunt, fiecare în felul lui, pradă neliniștii născute de întâlnirea dintre biografiile lor sinuoase și acest moment al adevărului. Cel de dincolo de ecran, din ce în ce mai vizibil afectat de apropierea finalului, a făcut pasul următor. A dobândit un soi de liniște, de înțelepciune, de resemnare și a lepădat, pe cât omenește posibil, egoismul. Îndemnul lui: iubiți, trăiți, nu renunțați!
Nu Solaris e cheia (ce tulburător exemplu de literatură care refuză locurile comune - de pildă acela ca personajul bun, Solaris, întâlnește personajul rău, omul - ne oferă Lem prin materializarea coșmarului lui Giberian!), ci omul care a gândit-o. Care a gândit planeta, romanul, filmul, piesa, spectacolul. Omul. Cheia ești tu. Așa a fost dintotdeauna, așa va fi mereu.
(foto: Volker Vornehm)