Aici avem a da piept cu altceva: cum se jucau copiii la grădiniță, "un centrafox centrapatizat sub formă de bibiștoc de caracatechipteriță" (învățați să pronunțați repede și corect, căci... nu se știe când va deveni obligatoriu, și ăsta). Adică ceva nu ciudat, nici original sau profund... nu o idee, nu un mesaj coerent... ci doar o revărsare nemaivăzută, noutate absolută de situații și replici "ce din coadă dau să sune". Acolo, pe scena ornată frumos de scenografa-fiică Dorothea Iordănescu, zgomotul se combină (ne)fericit cu lipsa de logică, șocurile mental-situațional-atitudinal-auditive te duc cu gândul (eventual, rămas încă teafăr) direct la balamuc. Subconștientul unui pacient? Mă tem că al mai multora. Sminteala pandemică se manifestă, cred eu, la liber - ceas de ceas, clipă de clipă și-n proporție de masă, cum spuneau comuniștii despre scumpa lor luptă de clasă. Textul foarte jucatului dramaturg german Marius von Mayenburg s-ar vrea, poate, o farsă. Farsă era și Conul Leonida față cu reacțiunea, sau Vicleniile lui Scapin, pentru cine și le mai amintește. Mofturi, dom'le, cum ar zice alt personaj caragialian. Căci aici, andrisantul cunoscut nu e publicul încă educat în demersuri logice, raționale, ci unul ahtiat după noutate cu orice preț. Una cât mai stridentă, mai șocantă și mai aberantă ca alta. Timpul se răsucește buimac, se rupe și apoi revine, hopa-mitică. Purtate de patru actori minunați, altfel, în efortul lor (Medeea Marinescu, Gavril Pătru, Alexandra Sălceanu, Petre Ancuța - păcat de toată istoveala lor remarcabilă) identitățile o iau razna, bezmeticind printre obsesii și coșmaruri; care mai casnice, mai sub-pământene, poate chiar mai galactice... naiba știe, căci totul e pe bază de orice, oricum, oriunde. Vorba-ceea: "Trăiască unul mai... ca altul!" "Un fel de n-ar mai fi...", cum zicea mama, atunci când dădea cu ochii cu ceva doldora de pretenții ciudate.
Pe domnul Ștefan Iordănescu (fiul regretatei și minunatei Cătălina Buzoianu) mi-l amintesc cu un formidabil D-ale carnavalului, jucat cu puțin timp înainte de Revoluție, la Teatrul din Arad; o montare cu adevărat originală, singura care poate sta - din ce am văzut eu -, în istoria spectacologiei autohtone, lângă cea vestită a lui Lucian Pintilie. I-am mai văzut o Domnișoara Iulia (August Strindberg), în care ceva tenebre din sub- și chiar inconștient acumulau și scoteau la suprafață o tensiune cu totul specială, dar încă omenească. Acum... dânsul pretinde că "îmi fac spectacolele, nu le explic sau comentez". Noroc că nu-i cere nimeni să o facă. Altfel... O fi textul neamțului "să-i spunem special", poate ar avea ce căuta și-n Bulgaria, nu-i așa, nene Iancule? Dar ce vrea, totuși, să spună? Cu ce poate el emoționa (nu vorbesc de publicul de bâlci și nici de cel tocmit să chiuie entuziast la sfârșitul reprezentației)? Eventual distra... dar asta numai pentru cei cărora logica și coerența nu le sunt doar străine, ci de-a dreptul ostile. "În clipa în care dai de patru actori atât de dăruiți", mai zice domnul Ș.I. îi pui a "desluși ițele unui text care sparge barierele dramaturgiei convenționale" etc. Tare mă tem că, pe această pantă, Inteligența aceea Artificială îi va înlocui și pe ei, trimițându-i ori printre aplaudacii anesteziați, ori... Știu ce chin era pe bieții actori de pe la teatrele de copii să joace doar personaje în patru labe. Dar, mă rog... acelea aveau totuși un cheag, reprezentau ceva - un ursuleț, un iepuraș sau măcar vreo broască țestoasă. Pe când aceste amestecături stâlcite de butaforic și patologic...? Înscrisă pe acest curs, meseria lor va dispărea, într-un viitor îngrozitor de previzibil, înlocuită de (d)efectele speciale, neimaginabil de imaginabile ale figurărilor virtuale, stroboscopice, hologramatice sau holografistice. Mă rog, vom fi fiind noi, ăștia mai bătrâni, pe lângă mersul lumii acesteia tot mai "nebună, nebună, nebună" (nu eu o spun ci, fix acum șase decenii, o făcuse Stanley Kramer); exclusiv de dragul politeții, trebuie să admit și asta. Dar, totuși, m-ar interesa ca vreunul dintre cei implicați în făcătura acestei nici măcar năzdrăvănii (căci aia ar fi însemnat farmec, subtilitate sau umor, un nemaivăzut coerent, cu un sens, ceva...), ci doar ciudățenii, să poată rezuma, într-o singură frază, despre ce este vorba în acest demers, pretins cultural, totuși. Care, după părerea mea, nu reprezintă nici inovare, nici îmbogățirea formelor expresie artistică, ci doar o negație, dacă nu chiar o disoluție a universului considerat, până acum normal. Gata, cancel culture! Urmează timpuri noi... cu peronul pe undeva, pe nicăieri.
(Foto: Florin Ghioca)