Aflu că povestea reală a vieții lui Joseph Merrick e cel puțin la fel de impresionantă ca filmul și că, așa cum era de așteptat, filmul a avut succes și în rândul criticilor și al publicului. Mai citesc puțin și ajung la paragraful criticilor mai puțin mulțumiți unde îmi atrage atenția în special ce spune Nadja Durbach despre film în cartea The Spectacle of Deformity: Freak Shows and Modern British Culture, traducerea citatului ei sună cam așa: "mult mai siropos și moralist decât te-ai aștepta de la un regizor postmodernist, suprarealist de renume [...] nerușinat de sentimental"
O primă întrebare aici - poate un film să fie moralist fără să fie sentimental? Altfel spus, cum ar putea un film să transmită o învățătură morală fără să facă apel la sentiment? La urma urmei, cam orice discuție despre bine și rău se poartă în special în termeni care descriu ce simți - frică, durere, plăcere, revoltă, regret, toate culminând cu termenul esențial în mai toate sistemele morale, și anume empatia, capacitatea de a te pune în pielea celuilalt, un exercițiu pentru care cinema-ul e probabil cea mai promițătoare formă de artă, așa cum dovedește The Elephant Man. O primă tehnică prin care capodopera regizată de David Lynch te face să empatizezi cu Merrick sunt cadrele din perspectivă subiectivă prin care vezi prin ochii personajului, ca și cum ochii lui ar fi lentila camerei de filmat, un mod cât se poate de fizic de a te pune în pielea personajului. Astfel de cadre sunt mai mereu însoțite de prim planuri care te apropie de fața lui Merrick, fapt care nu doar creează impresia unei intimități cu personajul, dar care îți și permite să înțelegi cum îl face să se simtă ceea ce vede, să îi "citești" în privire speranța, disperarea sau recunoștința.
Fundalul sonor surprinde de asemenea stările sufletești ale lui Merrick cuprinzând un vâjâit difuz, ca adierea unui vânt rece, care evocă neliniște și creează impresia că răsuflarea gâfâită a lui Merrick, îngreunată de căile respiratorii deformate, îți șuieră ușor în urechi, acesta fiind un alt mod prin care filmul te face să te identifici fizic cu Merrick. Muzica adâncește emoțional fiecare moment cheie culminând cu Adagio for Strings a lui Samuel Barber care acompaniază scena finală conferindu-i un aer melancolic și totuși împăcat.
Scenografia e compusă, printre altele, din cadre cu străzile aglomerate și învăluite de smog ale Angliei din epoca victoriană, muncitori trăgând din greu în fabrici și caverna în care e ținut Merrick. Toate astea îți induc impresia de povară și de claustrare oglindind starea protagonistului. Machiajul folosit pentru a-l întruchipa pe Merrick a avut un succes atât de mare încât Academy of Motion Picture Arts and Sciences a fost nevoită să înființeze un premiu special în cadrul decernării premiilor Oscar pentru cel mai bun machiaj. Actorii își interpretează rolurile cu o naturalețe care aduce la viață personaje credibile și captivante.
O a doua întrebare pe care o ridică citatul lui Durbach - de ce ar fi un punct sensibil pentru un film să fie moralist, să își asume o învățătură despre bine și rău? De la relativiști care resping ideea de principiu moral general valabil până la adepți înfocați ai ideii de "artă de dragul artei" pentru care povețele de bună purtare nu au ce căuta pe pelicula de film, există diverse abordări care îi fac pe unii să strâmbe din nas la așa zisele filme moraliste. Dintre toate, îmi atrage atenția în special ideea unora cum că știu ei deja ce e bine și ce e rău și că, așadar, nu mai au nevoie să li se deruleze lecții de morală pe ecran. Mergând pe principiul ăsta, de ce te-ai mai uita la Schindler's List / Lista lui Schindler dacă ești conștient deja că Holocaustul a fost ceva rău? De ce ți-ai mai irosi câteva ore din viață uitându-te la Till sau 12 Years a Slave / 12 ani de sclavie când știi deja că rasismul nu-i bun? Iar Bitter Moon / Luna amară ce-ar putea să te mai învețe atâta vreme cât tu ai tras deja concluzia că nu-i frumos să înșeli? Răspunsul la genul ăsta de abordare e distincția subtilă, dar atât de relevantă între a ști și a înțelege. De exemplu, știi de la părinți, bunici, școală și mail-uri despre incluziune socială că oamenii cu dizabilități ca Joseph Merrick trebuie tratați cu compasiune, dar și înțelegi cum se simte să fii în pielea lor?
Pentru a reliefa diferența dintre a ști și a înțelege, filosoful Frank Jackson ne propune, prin experimentul de gândire numit Ce nu știa Mary, să ne imaginăm o fată pe nume Mary care își petrece toată viața într-o cameră în care absolut totul e alb-negru, inclusiv cărțile prin care studiază în detaliu tot ce se poate ști despre culori până când Mary memorează toate caracteristicile fizice ale culorii roșu, de exemplu, de la lungimea de undă până la procesele neurologice prin care ia naștere în mintea umană percepția a ceea ce numim "roșu". Nu există fizician, optician, oftalmolog sau pictor care să știe atâtea despre culoarea roșu cât știe Mary, atâta doar că ea nu a văzut niciodată efectiv ceva roșu. Ideea pe care încearcă să o dovedească experimentul e că Mary, oricât de riguros ar ști ce e roșu, nu are cum să și înțeleagă cum e să vezi efectiv ceva roșu, că informațiile pe care le știe nu pot ține locul experienței subiective în cauză. Abia când iese din cameră și admiră un trandafir, de exemplu, o să și înțeleagă cu adevărat ce până atunci doar a știut. În mod similar, compasiunea și revolta pe care ți le stârnesc unele filme cu mesaj moralizator colorează paginile monocrome ale anumitor convingeri morale, în special atunci când aceste convingeri nu se bazează pe experiențe trăite în mod direct, ajutându-te astfel să și înțelegi ceea ce știi.