Ţi-ai făcut un prieten la Napoli? Îţi scrie despre fermecătoarea Italie? Răspunde-i că avem şi noi, în Bucureşti, de exemplu într-un cartier numit Militari, blocuri aşijderea, poate o idee mai curăţele şi cu faţadele mai uniform înnegrite.
Zilele Filmului Italian s-au desfăşurat la începutul lunii martie la Bucureşti sub genericul Noi tendinţe în cinematografia italiană - O privire critică şi pătimaşă asupra realităţii. Nici că se putea mai critică sau mai pătimaşă decât în filmul Rafale de vânt (Vento di terra, Italia, 2004).
Cadre lungi cu blocuri. Vântul şuierând vag, ca ultima răsuflare a unui muribund. Imagini în care nimic nu se întâmplă, dar dincolo de-a căror linişte apăsătoare se întâmplă totul. Viaţa de dincolo de ziduri. Se poate evada? Hai să încercăm, să vedem ce-o să fie, pare să spună filmul.
"Enzo are şaisprezece ani şi locuieşte în cartierul Secondigliano din Napoli. După moartea tatălui său, în încercarea de a-i ajuta pe ai săi, tânărul va trebui să înfrunte o serie de experienţe dramatice. Integritatea sa va fi pusă la grea încercare, dar curajul şi hotărârea lui vor ajuta familia să-şi recapete demnitatea." Aceasta este sumara prezentare a filmului, din pliantul festivalului. De fapt - şi din fericire - creaţia regizorului Vincenzo Marra e mult mai mult decât atât.
Ceea ce dă valoare şi savoare peliculei este modul original în care este redată liniştea apăsătoare a zilelor petrecute în şi printre blocurile mizere. Prin cadre exagerat prelungite, care conţin numai şi numai faţade de bloc, tronsoane întregi de faţade greoaie, urâte şi urâţite, cadre tot mai apropiate în care nu se întâmplă nimic altceva, ochiul este forţat să se uite. Să vadă.
Scene lungi, cu oameni care nu îşi vorbesc. Tatăl care plânge singur pe balcon. Sora care priveşte în gol, în aşteptarea autobuzului. Tânărul Vincenzo (un fel de Papadopol în Occident sau, în tot cazul, în epoca sa pre-telenovelistică), cu privire pierdută, muşcându-şi uşor buza de jos. Locuieşte cu părinţii şi sora lui într-un apartament foarte asemănător cu cele de pe la noi. Riscă să fie evacuaţi. Nu ni se spune de ce, la fel cum şi alte lucruri sunt lăsate să plutească în derivă. Nu aflăm totul. Cine mai are timp să asculte necazurile altuia? Toţi avem necazuri. În fiecare din aceste zeci, sute, mii de apartamente oamenii suferă drame mai mici sau mai mari. Cui îi mai pasă? Trebuie să trecem mai departe; pur şi simplu, aşa se întâmplă, pare să spună regizorul, alegând varianta: fără explicaţie.
Enzo cutreieră oraşul, pe motoretă, încercând să găsească o soluţie pentru problemele familiei. După ce îi moare tatăl, băiatul ajunge să fure. Îşi dă seama că a greşit şi se înrolează în armată. Urmează alte scene care amintesc de România. Da, şi la Milano sunt blocuri ca la noi. Şi la italieni armata se face cam la fel: cu multă bătaie de joc.
Enzo ajunge în Kosovo. Între timp, sora s-a mutat în altă localitate, unde un unchi îi promitea că o angajează. Mama, evacuată din apartament, ajunge şi ea acolo. Vincenzo merge în permisie şi descoperă că această aparentă ieşire din criză are un preţ: unchiul binefăcător e un ticălos care vrea doar să profite de sora eroului nostru.
În cele din urmă, totul pare să fie bine, fiindcă tânăra se mărită, naşte un copil, iar mama locuieşte cu ea. Dar este doar un fals happy-end, spulberat în câteva clipe. Fiindcă este vremea plăţii pentru "recăpătarea demnităţii familiei". Însoţit de mamă, un avocat apare în camera lui Vincenzo şi-i lasă nişte hârtii pentru a le semna, dacă vrea să nu păţească şi alţii ca el. "Sunt efectele uraniului îmbogăţit din Kosovo", explică oaspetele. Vincenzo, pământiu la faţă, e mut. Ultimul cadru pecetluieşte încă o regulă: în acest film, nimeni nu se salvează cu adevărat şi nimeni nu zâmbeşte.