Punctul Nemo începe printr-o contextualizare a două croaziere emergente (dar și convergente), anume Richi e poveri (ce îl are căpitan pe Adonis Tanța) și Apex predator (condusă de Alexandra Caras), croaziere ce se întâlnesc (ne)fericit (depinde de public) la Punctul Nemo, cel mai îndepărtat punct de orice țărm.
Însă croazierele își așteaptă publicul, care se suprascrie publicului venit să doar vadă un alt spectacol marca Reactor. Intervine o selecție de 18 oameni, câte 9 de fiecare parte, aleși prin prinderea cu sârg și deznodământ de capsule mitice de la kinder în care se găsesc tot felul de surprize, altele decât cele pe care le-ai găsi când îți cumperi oul din magazin, evident. Restul publicului rămâne public, iar cei ce prind câte o capsulă sunt îngurgitați în nomenclatorul spectacolului și ajung... actori?!
Trebuie să recunosc, te mistuie curiozitatea, deci e de venit de cel puțin 3 ori, dacă vrei să treci prin toate rolurile disponibile, anume de membru Apex, membru Richi și Privitor.
După împărțirea rolurilor ar părea că spectacolul se separă în două părți de sine stătătoare, dar aici ajută perspectiva Privitorilor (publicul), care poate urmări totul de pe niște monitoare direct din sală. Reactor vine așadar cu primul boardgame uman, cu regulile la vedere, în care scopul e conservarea speciei, șansa la viitor. Există quest-uri de fiecare parte, în fiecare croazieră, se dă șampanie, se face bonding, se fac joculețe de cunoaștere super accesibile și chiar simpatice, la un prim nivel cognitiv, iar Apex și Richi devin un soi de oglindă good cop / bad cop în configurarea țelului comun (dar individualizat) - supraviețuirea.
Ergo, totul se topește într-un roleplaying game de care ești conștient și totuși uiți, fiecare activitate e customizată în așa fel încât să te facă să dai, să dai, să tot dai, fără să te întrebi prea multe (întrebările de tip "de ce?" au vocația să omoare tot). E un mediu în care poți potența gradul de expunere cu prețul unei morți virtuale, gradul tău de implicare determină și relațiile cu ceilalți coechipieri, dar și longevitatea ta ca pion al boardgame-ului Nemo. Se vede totul, și din exterior, se simte cum te simți, dacă ai sau nu chef să fii acolo, dacă e sau nu e cringe să fii acolo, în optică personală. Dar tocmai ăsta e marele plus, spectacolul anulează - prin rolurile tuturor - prejudecățile. Te mixează de la început prin "denul" scenei, printre costume, printre jocuri asumățele (sic?!), printre public ca și tine, mânat de o curiozitate bizară.
Ce am vrut să (sic?!): Am niște dubii aici, niște dubii care merg inclusiv până la deschiderea sufletului meu să încadrez ce am văzut / experimentat ca "spectacol de teatru" sau nu. Și da, asta poate să fie un compliment, dar poate la fel de bine să nu. Am văzut și versiunile la prima mână, când conceptul era necristalizat, când se testa responsivitatea unui meta-public prin joculețe, întotdeauna virtual, iar nu prezent, versiuni în care se căutau îmbunătățiri chiar în timpul spectacolului în sine. Și am făcut foarte bine că am venit și ulterior, pentru că n-ar fi avut aceeași calitate scriitura. E foarte bine că am venit și am încercat, pe rând, toate rolurile. Așa mi-am dat seama de similitudinile experiențelor din cele două croaziere și mi-am dat seama că - exceptând invitația finală la dezbatere a Privitorilor (publicul rămas public "canonic") - it really sucks to just sit and watch.
E pentru prima dată când zic că a fi public simplu e nașpa (sau cel puțin mai nașpa decât dacă iei parte). Ceva din a te uita cum se distrează sau cum se implică alții, când știi că existau șanse egale pentru toți la început să fie acolo... e profund nesatisfăcător. Și, pe cât ar fi de interesantă dezbaterea finală, pe cât de provocatoare discuția liberă despre soarta omenirii, despre schimbatul regulilor jocului, despre ideologiile personale care nasc sisteme viabile de supraviețuire, idei care pot fi enunțate cu o faux-aplicabilitate specifică oricărui boardgame non-rudimentar, toate astea nu reușesc să bată experiența brută de croazieră.
Eu sunt mai softboi așa și pot să zic sincer că prima dată am intrat în bărcuța Apex (și nu mi-a plăcut vibe-ul de acolo, ceea ce e de bine, că trebuia să fie în contrast cu cealaltă bărcuță), după care am revenit special pentru a mă îmbarca în Richi e poveri, unde clișeul era cvasi-același, dar lucrurile se întâmplau mai feelingos, că nu degeaba era căpitan Adonis. Dar în ambele experiențe am fost expus (și am avut integral disponibilitatea să mă las expus, e o discuție aici dacă în general lumea preferă / vrea să ducă asta) joculețelor și m-am implicat fără să judec totul dinafară (cum aș face, de exemplu, în viață). Erau momente în care știam că ceea ce s-ar putea vedea e penibil, dar m-am lăsat vrăjit tocmai de iluzia că nu mă vede nimeni.
Mă vedeau Privitorii, am fost și în rolul de Privitor și poate că abia așa, după întreg ciclul, mi-a fost dat să înțeleg pe deplin unde mă poziționez. Prin urmare, e destul de clar că n-am mai văzut așa ceva, teatru de un experimentalism aparte, clișeic, dar soft și suav, previzibil, dar orb și încrezător, incluziv și imersiv, aproape post-dramatic, de parcă s-ar fi făcut toate înainte și singura soluție a rămas să-i dăm publicului ceva (sau totul) de jucat.
Dar între toate astea tronează o superficialitate ușor deranjată și gâdilitoare de pretenții absolute & perfecționiste. Și da, e un cuvânt bun SUPERFICIALITATE, chiar dacă poate sună cumva... urât, sau mai știu eu cum. De ce zic asta? Punctul Nemo e un experiment despre hazard și descoperire, despre sisteme funcționale complexe și soarta unei civilizații. Iar momentul în care măsluiești hazardul într-o structură predictibilă și, mai mult decât atât, controlabilă, ceva din farmecul hazardului pur moare și te simți ca atunci când nu ți se spune că nu există Moșul, dar îl vezi pe taică-tu cum dezbracă pantalonii roșii din același material ca cel de pe genunchiul pe care tocmai ai stat, crezând 100% în Moșul. Fatal de-a dreptul!
Spectacolul se joacă în sens conceptual cu imprevizibilul, în cel mai previzibil mod posibil (și asta trecând de faux-fascinația primului contact și gândindu-mă cu precădere la publicul care rămâne public), Punctul Nemo are trasate limitele structurale și temporale independente de public, nu există incidente neprevăzute, afară de cele "jucate" ca fiind neprevăzute. Iar o chestie pe care boardgame-urile o au și spectacolului de față îi lipsește: în orice joc pe tablă, fie el coop sau pur competitiv, în pofida regulilor trasate, nu există control asupra tuturor dimensiunilor, în general dimensiunea temporală e lăsată la liber (vezi Catan, Monopoly & Co.) Punctul Nemo avea (în momente cheie) presiunea unei sincronicități temporale care artificializa totul prea mult și prea vizibil. În plus, nu ți se dă posibilitatea să încalci regulile și oricum nu ai scăpare dintr-o narativă prestabilită, care nu are nici măcar cele câteva nuanțe pe care le găsești în jocurile de rol de pe PC. Punctul Nemo are, deci, o singură narativă și impresia așteptărilor, dar rămâne un concept interesant, mai apropiat de ce am mai trăit decât de ce am mai văzut, pe filmul jocurilor din fața blocului de când eram mici.
Dar dacă tot e despre public, de ce să nu lăsăm (în cel mai anarhic sens posibil) totul în mâinile publicului? De ce nu îi lăsăm să își inventeze ritualurile, cu minime indicații, de ce aparența de workshop cu doar câțiva aleși? De ce numere fixe, grupuri de câte nouă în croaziere în număr de două? De ce nu toți? Să nu mai existe privitori. Abia la final putem schimba regulile prin consens sau majoritate, abia la final reformăm tabla de joc, domul supraviețuirii, folosindu-ne democratic de cunoștiințele proprii din diferite arii. Înțeleg că un ghidaj mai apropiat și cvasi-subtil (deși mai deloc subtil în ceea ce am văzut, după mine) înlătură sau minimizează potențialul haotic, dar eu aș miza mai degrabă pe potențialul haotic pe care îl are un experiment precum Punctul Nemo.
Altfel, e pur și simplu un sistem karaoke cu iluzii, dintre care cea mai apăsătoare e tocmai iluzia de a putea alege. Dezbaterea, elementul de comuniune, e poate cea mai interesantă parte din tot, dar Privitorii nu merită plictiseala de până atunci în a-i urmări pe ex-Privitorii deveniți Apex sau Richi doar pentru asta. Cum nici Apex sau Richi (bine, ce-i drept, e diferit de la public la public) nu merită claustrarea unor joculețe de pură formă, fără o contribuție REALĂ în spectacol, respectiv soarta lui. Știu, știu, e teatru, sau experiment, sau cum vreți să-i ziceți, la ce ne trebuie implicare REALĂ? Simplu, dăm o putere publicului și după o ținem tot în mâinile noastre, și îi hrănim cu umbra puterii ăleia, pe care nici noi n-o mai avem dacă nu o împărțim cu ei. Poate că se întâmplă asta deja în politică. Sau în multe alte aspecte ale vieții. Dar aici se poate "risca" mai mult, dacă nu chiar totul. De asta am spus despre Punctul Nemo că o dă în superficial.
Totul ajunge la tine spectator (în oricare castă te-ai regăsi dintre cele trei amintite) foarte ermetic, atât la nivel aplicativ, cât și la nivel ideatic, iar ermetismul ăsta nu se iubește cu hazardul, îl omoară, descoperi că hazardul nu există și că tot ceea ce faci e să-ți torni materialul și voința și disponibilitatea într-o matriță făcută și folosită de altcineva. La final nu știi dacă a fost experiența ta, a fost experiența celorlalți de a te vedea, sau a fost experiența reactorilor de a temporiza și de a ambala clișeul în joc și jocul în limite de tot felul, cu evidența în față, fără să o nege în vreun fel.
Dar par-delà, (sp)experimentul e appealing, se merge la sigur pe o experiență "de masă", care te poate prinde și e chiar distractivă dacă-ți lași acasă hiper-analismul, pe sistemul "am întrebat 100 de români" și-n mod sigur 98 au răspuns: "A fost super tare, mai vreau!"
(foto: Ioana Ofelia)