Un băiat încearcă să cânte la contrabas; ceilalţi tineri îl împiedică, îl sperie, îl ameninţă, îl maimuţăresc, îl molestează, îl întorc cu capul în jos cu tot cu violoncel. El continuă să cânte, încercând să-şi afle şi să-şi structureze sinele. Dar armonia lui, unitatea pe care muzica o lasă să se întrevadă sună atât de neverosimil, că pe ceilalţi îi sperie. Orice îndoială ar strecura acordurile contrabasului în ei le bulversează sistemul însăilat din zgomot şi gesturi nenumărate, agresive, lipsite de substanţă. Suita de practici mimetice, care astupă începutul oricărei reflecţii, îl preocupă pe coregraful Fazakas Misi în spectacolul Nu se lipesc măştile pe chipul meu, producţie a Teatrului "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe.
Într-un alt moment, doi băieţi (Bardas Attila şi Urmosi Incze Hunor) îşi copiază gesturile. Fiecare încearcă să-şi ghicească identitatea prin reacţiile celuilalt. Apoi unul e anihilat şi perechea se pierde. În această aventură a dublului, nostalgia unităţii se suprapune încă peste toate instanţele psihice. Mai târziu, o fată tânără, frumoasă, cu o feţişoară plină de mirare şi bunătate încheagă, din gesturi, atitudini şi posturi, ecuaţia dăruire+ candoare+ ludic. Dar generozitatea sa şi lipsa integrală a suspiciunii - în fond, o redimensionare a vechiului motiv al clovnului - suscită reacţii agresive din partea grupului. În faţa unei asemenea "anomalii", toţi ceilalţi îşi conjugă puterile distructive. Stupefiată până în ultimul moment că ei nu-i înţeleg bunele intenţii, moare, fără apărare, în faţa pistoalelor unite ale întregii sale comunităţi. În ochii acestui copilaş jucăuş, cu faţa extraordinar de expresivă, un clovn simpatic, doar puţin îmbufnat la sfârşit (de-a dreptul cuceritoare Gecse Ramona), nici violenţa supremă nu poate să-i discrediteze pe prietenii săi, iar asasinatul pare o nouă joacă.
Spectacol de teatru-dans Nu se lipesc măştile pe chipul meu e o meditaţie ludică despre pierderea unităţii prin violenţă, prin presiunea grupului, prin codul dictat de trend, prin alunecarea personalităţii în mii de direcţii. Urmează refacerea sa delicată prin dragoste, armonie şi muzică. Teme arhicunoscute! Dar când, pe parcursul întregii montări, sunt însoţite de o privire gingaşă, ele revin, miraculos, la prospeţimea originară. Şi aici stă reuşita regizorului-coregraf Fazakas Misi, care, plecând de la obiceiul popular maghiar al Fărşangului, face un spectacol despre căutarea sinelui. În succesiunea secvenţelor sale coregrafice, investigaţia pe urmele unităţii se compune, în primă instanţă, din răspunsurile la permanenta disipare în care sinele se pierde minut de minut. Dar pierderea aceasta nu are nimic apăsător, căci marile adevăruri sunt tratate, potrivit vârstei, în registru vesel, cu un aer binevoitor şi amuzat, în care ludicul e instrumentul-cheie. Cea mai bună demonstraţie o constituie perspectiva ironică asupra etalării elementelor din recuzita standard a dragostei de azi. Parodia la adresa obiectelor contrafăcute, a silicoanelor "reclamate" de aventura sexelor, a tatuajelor şi a muzicii isterice, ca probe ale masculinităţii, e suculentă. În spatele acestei etalări se ascund, ca întotdeauna, nişte adolescenţi firavi şi emoţionaţi. Nu se lipesc măştile pe chipul meu e, în aparenţă, un spectacol-jucărie. În esenţă, un spectacol serios, pentru că accesează sentimentele primare: iubirea de semeni, încrederea, bunătatea şi tratamentul necruţător pe care le primesc ele la schimb. Fazakas Misi accesează un nivel al emoţiilor curate, neamestecate cu ingredientele deriziunii, nedublate autoreferenţial de vreo perspectivă analitică. Finalul, cu descoperirea lui împreună prin muzica improvizată la pahare, la hârşâitul pe leagăn, la sticlă ş.a.m.d. rămâne cel mai bun exemplu.
Până acolo, însă, trebuie semnalată excelenta alternare a ritmurilor dinamice cu momente statice, cu pauze, cu întunericul dintre scene, ca şi secvenţializarea bine gândită, dând impresia de acumulare a faptelor, de parcurs, de istorie personală dezvoltată în timp. Avantajele simetriei, cu motive reluate pentru a da rotunjime spectacolului, sunt un bun câştigat al regizorului, iar costumele frumoase, mizând pe elementul surpriză, ca pălăria imensă de pe capul uneia dintre fete, în care se adăpostesc pahare pentru toată lumea, completează aburul ludic, de giumbuşlucăreală şi vitalitate, care se ridică în fiecare moment.
Nu se lipesc măştile pe chipul meu aruncă, astfel, o privire delicată asupra spectacolului răutăţii şi agresivităţii pentru a-l contrabalansa cu încrederea în bunătatea naturii umane. Adică în valorile clasice. Cât de reconfortantă e revenirea, chiar ludică, la ele!