Premierа mondiаlă a piesei
Sfârșit de partidă (Fin de partie / Endgame), unul dintre textele reprezentative ale creației lui Samuel Beckett, ca reprezentant exponențial al Teatrului absurdului, răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1969, a avut loc lа Royаl Court Theаtre, Londrа, în аprilie 1957, fiind jucată în limba frаnceză, limba în care textul a fost scris. Apreciată ca una dintre cele mai jucate piese beckettiene,
Sfârșit de partidă a cunoscut multiple reprezentări scenice și în spațiul teatral românesc.
Recenta premieră a Teatrului "Tony Bulandra" din Târgoviște, montare prezentată și în cadrul celei
de-a XI-a ediții a Festivalului Internațional al Artelor Spectacolului - Babel, Târgoviște 2023, poartă semnătura remarcabilului regizor Mihai Măniuțiu, traducerea
Sfârșitului de partidă fiind realizată de Ștefana
Pop-Curșeu și Irina Mavrodin.
Cum știm, piesele lui Samuel Beckett pot fi descifrate de pe mai multe planuri, din mai multe unghiuri. În
Sfârșit de partidă, mesajul textului pare a fi conținut în titlul său, titlu inspirat din jocul de șah, de care Beckett era pasionat, dar în piesă "partida" pare pierdută de la început, pentru că sfârșitul e aproape, iar "jocul" în desfășurare, un joc în care nimeni nu poate câștiga. Pe tabla de șah beckettiană au rămas doar patru piese, patru personaje, paradigmă a absurdității condiției umane, care nu se îndreaptă spre un scop clar definit. Scena devine la Beckett lumea toată, redusă la patru ființe care nu mai pot conviețui, relațiile dintre ele sunt încordate, indivizii se suportă cu greu, din obligație, din reguli sociale stricte,
într-o conviețuire impusă de factori exteriori neprecizați. Personajele își trăiesc ultimele clipe în lumea în care au fost aruncate, dramaturgul sugerând prin aceasta agonia în existență, a unor antieroi condamnați să trăiască împreună, să se suporte, să se chinuie, să se exploateze între ei.
Așa-zisa acțiune se petrece
într-o cameră, prin ale cărei ferestre se văd doar marea și pustiul, o
cameră-cavou a unei ultime case, rămase
într-un loc al Sfârșitului de lume, după un posibil cataclism, poate atomic. Din acest spațiu închis, așa cum apar în cea mai mare parte spațiile în teatrul absurdului, nimeni nu se poate elibera. Dincolo de pereții casei este pustiul, nimicul, raportul dintre spațiul închis și cel deschis echivalând aici cu cel dintre existență și neant.
Antieroii din
Sfârșit de partidă sunt sclavi ai destinului, ai legii pe care nu o pot schimba. Hamm și Clov precum și cuplul de bătrâni - Nagg și Nell - prin comportamentul lor pun în evidență grotescul,
tragi-comedia situației în care se află. Familia mai mică a celor doi bătrâni, în textul beckettian, este izolată, aruncată la gunoi, în spațiul familial, de către Hamm, fiul lor, orb și paralitic. Hamm pare a fi stăpânul, sau poate tatăl lui Clov, care la rândul său își dorește eliberarea din această lume închisă, și poate de sub tutela "tatălui", pe care însă nu găsește putere de
a-l părăsi. Nagg și Nell trăiesc în pubelele de gunoi, ca niște păpuși neputincioase, în spațiul strâmt al camerei, sugerând un univers închis, claustrat în altul la fel de fără de ieșire.
Și-au "nenorocit picioarele"
într-un accident de bicicletă, în Ardeni. Își amintesc povestea lor de dragoste din tinerețe, plimbarea cu barca pe lacul Como, a doua zi după logodnă, dar se întreabă apoi dacă toate acestea
s-au petrecut cu adevărat. Timpul sau poate cataclismul,
le-a afectat memoria, iar iubirea a devenit evanescentă. căpătând nuanțe grotești. Aruncarea la gunoi a părinților lui Hamm reprezintă o metaforă cu o dublă semnificație, poate fi răzbunarea unui fiu prea crud, dar și apropierea de moarte a celor doi bătrâni, caricaturi ale existenței umane, de care ceilalți încearcă a se debarasa. Lumea lui Beckett rezidă
într-un univers în descompunere, iar Păcatul originar pare a fi acela de a te fi născut. Oamenii acestui univers viețuiesc însă prin cuvânt, agonia lor se desfășoară
într-o continuă vorbărie, deseori fără sens.
În spectacolul târgoviștean, cu o concepție regizorală originală și inventivitate teatrală, uzând de ilustrative sugestii scenice, Mihai Măniuțiu proiectează universul închis al
camerei-cavou beckettiene,
într-un "buncăr stelar", o navetă spațială, ce plutește în derivă,
într-un spațiu extra pământean. Scenografia, cu forță a expresiei până în cele mai mici detalii, imaginată de Adrian Damian, amplifică ideile regizorale, fără a neglija însă estetica ideilor din text. Cei patru navigatori interstelari par unicii supraviețuitori ai unui puternic cataclism atomic pământean, starea lor fizică fiind lezată profund, poate, și din acest motiv. După unii teoreticieni, semnificația onomastică a personajelor face deschideri spre mai multe surse, principalul izvor fiind
Biblia. Hamm ar putea trimite spre personajul biblic Ham, fiul lui Noe, dacă avem în vedere legăturile pe care spațiul scenic le face cu Potopul și Arca salvatoare. Numele părinților lui Hamm, Nagg și Nell, devin astfel, prin inițialele lor, numele părinților biblici ai lui Ham cel din
Vechiul Testament, Noe și Naamah. Mihai Măniuțiu conturează universul unei "arce stelare", prin care nevolnicul urmaș al lui Noe nu poate suprima dominația morții, arcă în care au putut fi salvate doar câteva semințe ce nu încolțesc, și un cățel de pluș. Nagg și Nell sunt așezați pe rafturi, în vitrine frigorifice spațiale, până la suspendarea timpului lor, undeva la granița dintre ființă și neființă, în acest univers mort, în care suferința celor patru pare a se prelungi.
Răzvan Vasilescu (Hamm) se întâlnește din nou cu tiranul însingurat, orb, crud și nedrept, după ce cu ani în urmă
l-a realizat în regia lui Alexandru Tocilescu. Cu economie de mijloace, țintuit
într-un scaun cu rotile,
printr-un joc interiorizat, își exprimă stările
modulându-și vocea cu rafinament,
caligrafiindu-și personajul ca pe un ultim om, ce cuprinde în el o omenire. Hamm are nevoie de Clov ca să fie slujit, ca să i se supună, dar timpul lor este deja "Zero". În vorbăria fără semnificație, Hamm dezordonatul, cu unde de infantilism uneori, își închipuie că este scriitor, povestind fragmente din romanul în lucru, amestec de ficțiune și adevăr. Vorbește despre sine cu nuanțe de vinovăție și autoironie, asupra condiției în care se află acum, ca reper uman debusolat. Pe tot parcursul dialogului Hamm, fiul, nu îi adresează niciun cuvânt mamei sale, Nell, nici măcar atunci când i se spune de către Clov că aceasta a murit. Marius Bodochi, un actor energic, cu o prezență tumultuoasă, compune aici, cu dibăcie și inteligență scenică, un Clov servil, răbdător, cu dificultăți în
a-și mișca picioarele, victimă, fără a se răzbuna. "CLOV: Fă аstа, fă аiа, și fаc. Nu refuz niciodаtă. De ce? HАMM: Nu poți. CLOV: În curînd
n-o s-o mаi fаc. HАMM:
N-o să mаi poți." Clov, cel obsedat de ordine, devine însă uneori călăul, cruzimea
ținându-i loc de sentiment. Cercetează cosmosul prin lunetă și constată că afară e doar moarte. Prin hubloul central al navetei, Planeta Albastră se arată cenușie, cu teritorii cunoscute înroșite de sânge sau de urmele apocalipticului cataclism.
Corneliu Jipa (Nagg) și Maria Nicola (Nell), prin soluții scenice coerente, îi figurează pe cei doi bătrâni, cadavre vii, intrate în descompunere lentă, o comedie a umanului ce nu provoacă râsul. Nell rostește la un moment dat cea mai importantă replică din piesă, după cum notează autorul în jurnalul său de repetiții berlinez: "Nimic nu e mai caraghios decât nenorocirea". Cuvinte ce cuprind filozofia beckettiană a umanului. Nimic nu e mai comic, în opera lui Beckett, decât nefericirea. Cu calm, fără patetism sau solemnitate, Nell esențializează întreaga înțelepciune dobândită de umanitate
de-a lungul timpului. "Da, da este lucrul cel mai comic din câte există. Și noi râdem de el, din toată inima, la început." Spectacolul pare a fi o escatologie cu ecouri biblice. În vibrații sonore stranii, concepute de Mihai Dobre, și efecte de lumină, personajele se întreabă, cu un suspans gradat: "Dar ce se întâmplă? / Ceva își urmează cursul". Replicile conțin ecoul unei lumi ce a intrat pe ultimul ei drum.
Cum se știe, semnificația în limba engleză a numelui Hamm este "ciocan" - "hammer", în timp ce Clov în limba franceză sugerează substantivul "clou" ("cui"), la fel cum Nell în engleză înseamnă "cui", iar Nagg în germană înseamnă tot "cui". Apare astfel indirect tema "Răstignirea lui Iisus", prin existența în scenă a trei cuie și un ciocan. În finalul impresionant, cei patru, ca esență a umanității marcată de traume, stăpânită de o mare spaimă, vor avea Divinitatea ca ultimă
prezență-n Univers. Spectacolul devine astfel o meditație vizionară, amintind că o altă mare suferință se poate repeta oricând. După cum mărturisește și Mihai Măniuțiu,
referindu-se la actualitatea fizică și metafizică a piesei, care rezonează cu lumea fragilă, vulnerabilă și instabilă în care trăim astăzi, toate, coroborate, reprezintă motivele sale pentru montarea acestui text.
Sfârșit de partidăde Samuel Beckett
Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian
Sound Design: Mihai Dobre
Traducere: Ștefana
Pop-Curșeu și Irina Mavrodin
Distribuția:
Răzvan Vasilescu - Hamm
Marius Bodochi - Clov
Corneliu Jipa - Nagg
Maria Nicola - Nell
