În vârstă de 29 de ani, Szabolcs Varsányi face un rol memorabil din personajul unei fetițe de 10 ani cu talent la desen, noroc la colegi și ghinion la familie / mamă. Actorul născut la Budapesta încarnează o copilă fragilă, visătoare și, totuși, puternică.
Textul scris de Andrea Pass o urmărește pe Janka de-a lungul clasei a 4-a a școlii primare. În versiunea lui Afrim, universul fetiței e cel al orașului Sfântu Gheorghe. Spațiul expozițional Magma, clubul Bunker, restaurantul Big Mama, Oltul, Ozunul, Brașovul, Miercurea-Ciuc, emisiunea Românii (n-)au talent sunt parte dintre reperele care plasează spectacolul în mijlocul celor care îl privesc.
Klari (Ágnes Benedek) e colega deșteaptă de clasă. Erik (Bence Kónya-Ütő) și Dzsenifer (Janka Korodi) sunt colegii săraci & romi. Zsuzsanna Vass, Kristóf Nagy-Kopeczky, Tímea Tünde Csomós și Szende Gazda îi interpretează pe ceilalți copii din clasă (și alte câteva roluri). Zsuzsa Gajzágó e învățătoarea, iar László Szakács e administratorul / vampirul școlii (într-o scenă antologică, el repară caloriferul evacuând din acesta apă de culoare roșie; mai târziu, degetele pacientului lui Kristóf Nagy-Kopeczky ating elemenții caloriferului și noi auzim o muzică (Bence Kónya-Ütő) de harpă).
Pentru Janka, clasa a 4-a înseamnă lecții, teme, drumul până la școală cu autobuzul îndelung așteptat în stații înzăpezite, serbare, tombolă cu premii în unicorn și alte obiecte, concurs național & expoziție personală de desen. Și mai înseamnă mama (Gyöngyi Pál Ferenczi), celălalt uau-rol principal al spectacolului. Acel părinte-hibrid (amestec teribil de angoase, egoism, nesiguranță și foame de emoție) care marchează, dintotdeauna, atâtea și atâtea copilării. Acea mamă pe care o iubești / urăști, aștepți / respingi, vrei / nu mai vrei.
Mama. De fapt, un alt copil în trup de adult. Janka. La mijlocul drumului între dezinvoltura lui Dzsenifer și Erik și atotcunoașterea lui Klari. La mijloc între mama din ce în ce mai absentă și învățătoarea care îi ține locul în viața fiicei și în cea a tatălui (Gábor Erdei). Fără ca anumite praguri să fie vreodată depășite.
Floarea soarelui nu caută excepționalul, ci doar privilegiază dubiile, timiditatea, încercările. Nimic grandios, totul la scară umană. Și la cea a unui oraș de provincie care își colorează pereții, hainele și micile petreceri în tonuri cât mai vii, făcând karaoke și dansând (coregrafie: Flavia Giurgiu) pe marile șlagăre ale muzicii și marile teme ale vieții.
Radu Afrim reușește odată în plus să producă un spectacol în al cărui univers vrei să fii. Un univers în care oamenii cântă la calorifer și la papuci, în care desenează gânduri, emoții și alte abstracțiuni, în care, dacă privești cu atenție, descoperi supranaturalul la fiecare pas. Poate ar merita cândva scris despre felul în care, asemenea lui Eliade autorul de proze mai scurte sau lungi, regizorul Florii soarelui resacralizează spațiile & locuitorii lor dăruindu-le roluri, semnificații și simbolistici de locuri magice & super-eroi. Prin spectacolele montate până acum la Tamási Áron și Andrei Mureșanu, Afrim a făcut din Sfântu Gheorghe un fel de Macondo personal.