Un exercițiu de asumare - Contraste sau prima dată când am avut curaj

Omul căpătase dimensiunea vieții sale reificate. Devenise un cerc, un paralelipiped, o emoție geometrică, transfigurată, într-un final, într-un Scaun. Magnetizate de acest pseudo-tron, personajele își așteaptă rândul pentru o spovedanie în fața Lumii, cu ideea că greutatea destăinuirii este direct proporțională cu liniștea vindecării.

Spectacolul Contraste sau Prima dată când am avut curaj, în regia lui Radu Botar și cu mișcarea scenică a Mălinei Andrei, este premiera ce marchează 30 de ani de la înființarea Teatrului Dramatic Elvira Godeanu, Târgu Jiu și, totodată, mult așteptata întâlnire a publicului târgujian cu artiștii săi.

Încă din sala mare a Muzeului Județean Alexandru Ștefulescu, o vibrație pulsândă se simțea printre oameni, un dor de ascultare și de a fi ascultat, de a fi în comuniune cu Celălalt, într-o dăruire și într-o primire mutuală.
 
Printr-o valoroasă șansă regizorală, Actorului i se permite să fie El însuși, să-și traducă Logosul interior și să dobândească curajul de a apărea într-o veridică nuditate spirituală.

Povestea Devenirii se reîntregea concomitent cu rostirea fiecărui Actor-Personaj, publicul asculta cu răsuflarea întretăiată istorisirile celor care se dedau Sinergiei creatoare - infidelități, suflete abandonate, dragostea de nemurire, credințe prea intime ca să fie împărtășite, rugăciuni de iertare și de răzvrătire, căci, conchide bufonul regelui (actorul George Drăghescu) mă uit scârbit la tot, și bun rămas / Dar dacă plec, iubirea-mi cui o las?...


Construit minimalist - lipsa unei scenografii luxuriante este asumată, poate și ca o promisiune că esența stă în gândurile noastre ce ne îmbrățișează corpurile, spectacolul este generos prin panseurile actoricești, întrucât, conform mărturisirilor regizorului Radu Botar, scenariul este creat după scrierile personale ale fiecărui Actor-Personaj, identificabil printr-un singur element scenic: de exemplu, păpușa de mână - ca un dublu obiectual al actriței Cornelia Diaconu, măștile suprapuse, asemenea unei existențe de tipul Matrioska, purtate cu verticalitate de actorul Cosmin Brehuță ori suzeta unui copil ce a întâlnit de timpuriu imaginea Morții prin chipul bunicii sale, păstrată solemn pe tot parcursul piesei de teatru, de către actorul Tedi Popescu.

Contraste sau Prima dată când am avut curaj merită vizionat pentru autenticitatea fiecărei partituri actoricești și pentru ideea că Scena nu mai aparține actorilor, că se eliberează de filonul său ficțional și pune Omul să stea față în față cu El însuși, într-un exercițiu tulburător de asumare, deznădejde, de căutare de negăsire a propriului sine, în care inimile sunt contorsionate, iar cuvintele se aud din tăcerea trupurilor și se transformă în credințe.

Universul sonor era în permanentă complementaritate cu mișcarea spontană, ivită dintr-o cuțitare a vreunei amintiri, cu luminile contrastante, cu creșterea și cu descreșterea emoțională, într-un schimb perpetuu de căldură și de strălucire.

Finalul întoarce oglinzile înspre spectatori: pare că ești abandonat în fața unui nesfârșit cântec (Danser encore - HK), asemenea unui memento mori, care te îndeamnă să-ți trăiești viața cu demnitate, cu OMenie, să lupți pentru libertatea de a fi Tu, să fii adeptul unui Timp ales, nu impus, căci noi, artiștii, vom continua să dansăm și să spargem tăcerea, oriunde ne-am afla. Apoi ești condus înspre ieșire, unde, neașteptat, vei fi invitat de două mâini la un dans al regăsirii și al bucuriei reciproce de a fi împreună; pereții Muzeului sunt aduși la viață și întreaga încăpere pare o sală de bal dansant, în care Cercurile fiecăruia se dilată, se apropie, se contopesc și te miri cum timpul se poate opri atât de lesne în brațele Artei...