Paseist / iulie 2023
Indiana Jones and the Dial of Destiny
Indiana Jones, Han Solo, Superman sau Batman trăiesc într-o lume în care noi, fanii lor, încă suntem copii. Este mai degrabă o dimensiune paralelă - un termen foarte uzat în conversația științifico-fantastică a ultimilor ani. Personajele acestor filme trăiesc într-un loc din care noi le putem privi aventurile fără să îmbătrânim. Dar să NU îmbătrânim este condiția pentru a le accesa dimensiunea paralelă, chiar dacă, între timp, în lumea noastră, pe care o numim REALĂ, au murit bunicii noștri, părinții, poate chiar actorii acestor filme, s-au scufundat sisteme politice și au apărut inteligențe artificiale, într-o previzibilă tentativă a vieții de imitare a filmelor SF.

Oare ce face Indiana Jones acum, în lumea lui paralelă? Mănâncă? Doarme? Este în vacanță? Marele arheolog fictiv trăiește decalat cu câteva decenii față de dimensiunea noastră (acum el este în anii '70), așa cum Ethan Hunt, superspionul Misiunii Imposibile, trăiește aproape în sincron cu noi, iar James Bond moare și renaște în funcție de actorii care îl întruchipează (cred că asta se cheamă reboot). Spre deosebire, un alt erou celebru al ficțiunilor de mare tiraj, Michael Corleone, a decedat prin anii '90, dacă ar fi să socotim anii pe care îi avea în ultimul film din trilogia lui Coppola. Eroii de mai sus aparțin unor lumi similare cu a noastră, să le spunem plauzibile, recognoscibile ca spațiu și timp, ei se mișcă în orașele și țările noastre. Dar mai există miriadele de eroi care se mișcă într-un spațiu și timp nedefinit, foarte îndepărtat în trecut sau viitor, în universuri construite de la 0. Star Wars ar fi cel mai notoriu exemplu, universul Marvel sau DC venind repede din urmă.

După cum spuneam, dimensiunile paralele sau multiversul au devenit teme predilecte în fanteziile ultimilor ani. Însuși Indiana Jones a testat această temă în penultima sa aventură, din 2008 (Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull), când se confrunta cu niște ființe interdimensionale (extratereștrii cu cranii de cristal). 15 ani mai târziu, când gigantul media Disney a înghițit Lucasfilm și a decis că e momentul să monetizeze franciza Indiana Jones pentru ultimă oară, a apelat tot la fractura continuum-ului spațiu-timp: Indy aleargă după un dispozitiv antic, cu ajutorul căruia se poate efectua o călătorie în timp. Din păcate, importanța acestui "MacGuffin" în economia scenariului este temporizată excesiv, ca și motivația personajului negativ de a-l obține.

Interesant este că și celălalt blockbuster concurent al momentului - The Flash, oferă tot o poveste despre întoarcerea în trecut sau călătoria în viitor. Cu rezultate mai bune, trebuie să adaug. În The Flash (2023), personajele aterizează în dimensiunea paralelă unde Batman este bătrân. Ingeniozitatea scenariștilor și a regizorului a făcut ca Batmanul acesta să fie interpretat de Michael Keaton, cel care a relansat personajul în legendara versiune din 1989, semnată Tim Burton. Au fost reconstituite, cu minuțiozitate, decorurile fabuloase din filmul lui Burton: castelul, armurile din sufragerie, batmobilul și peștera, computerul cu tastatură prăfuită din anii în care nu exista încă CGI, plus costumul cu sigla vintage! Batman a îmbătrânit, odată cu actorul său. După atâtea decenii Gotham City a devenit un loc sigur, în care nu mai este nevoie de supereroi, așa că el a rămas la cratiță, bucurându-se de spaghete, în singurătate. Talentatul regizor Andy Muschietti condimentează cu umor fiecare scenă a filmului, iar chimia dintre Keaton și Ezra Miller (Flash) potențează fiecare gest și replică. Prin reluarea temei muzicale a vechiului Batman (semnată Danny Elfman, unul din cele mai faine soundtrack-uri pe care le-am auzit vreodată), Muschietti servește fanii mai bătrâiori, injectând o nostalgie care nu se mai disipează până în emoționantul punct culminant.


Tocmai unde The Flash excelează, Indiana Jones bâjbâie. Spielberg a gândit finalul lui Indiana Jones and the Last Crusade (1989) în așa fel încât să încheie seria. Eroul nu trebuia să se mai întoarcă niciodată pe ecran, pentru că se pierdea în apusul soarelui și cortina fusese trasă peste lumea lui paralelă. Regizat de James Mangold, Indiana Jones and the Dial of Destiny (2023) este o copie fidelă a stilului spielbergian de tinerețe, căutând să aducă laolaltă cât mai multe din ingredientele care au făcut din seria originară un mare succes al anilor '80. Până și încadraturile, lumina, muzica (nemuritorul John Williams), scara monumentală a decorurilor și a scenelor, pălăria și biciul, totul e menit să semene cu ceva grozav, de demult, ceva care a uluit și inspirat generații de cinefili. În cronica lui Crystal Skull, scriam așa:
"Indiana Jones înseamnă ceva fantastic din copilăria mea. Este personajul care m-a făcut să iubesc filmele. Nu aveai cum să fii născut în anii '80 și să vezi acest film fără să rămâi vrăjit iremediabil. Când spun acest film, vorbesc despre Indiana Jones and The Temple of Doom (1984), al doilea din vechea trilogie. Al doilea și cel mai bun. Pur si simplu, cel mai bun film de aventuri. EVER! Punct!"

În 2008, critica mea suna mai emfatic, dar apoi continuam astfel: "Lumea s-a schimbat, a renunțat la și mai multă candoare. Mulți dintre cei care în 1984 ar fi ajuns în Rai dacă îl vedeau pe Harrison Ford pe stradă, azi sunt niște salariați obosiți și plafonați. Indiana 4 are sovietici, bomba atomică, furnici carnivore, John Hurt delirând, urmăriri, indieni, cranii de cristal, extratereștrii și, bonus, câteva fotograme în care apare arca din 1980 (nu spun unde)! Un singur lucru lipsește - magia!"


Mi-e oarecum rușine să constat că, după 15 ani, aceste sentințe se aplică și părții a 5-a. Cu observația că acest film este și mai împrăștiat. Dar, ca să nu fiu pricinos, există și lucruri reușite în Indiana Jones and the Dial of Destiny și aș prefera să le aduc pe acestea la lumină. Abia acum aflu că Harrison Ford împlinește peste puțin timp 80 de ani. Credeam că este de vârsta lui tata, cu care acum, la bătrânețe, seamănă și el și Arnold (născut în 1947) și alte vedete ale trecutului recent. Tocmai această vârstă înaintată face din el un protagonist insolit pentru un film de superacțiune. Deși urcă pe niște stânci și coboară în adâncurile mării, Indy amintește faptul că a fost torturat cu o păpușă voodoo și a fost chinuit de minionii zeului Kali, de aceea îl dor articulațiile (și nu neapărat pentru că e octogenar). Astfel de momente haioase integrează episodul în tradiția seriei originale, amintind cu prioritate de Indiana Jones and the Temple of Doom (1984). Ultimul sfert se apropie cel mai mult de senzația pe care ți-o transmitea vechea trilogie. Parcă abia aici autorii și-au amintit despre ce era vorba: gângănii gigantice, morminte ascunse în adâncul grotelor și o călătorie nesperată în timp. Nu voi divulga detalii, dar pot să spun că, deși mulți critici "de YouTube" au demolat tocmai personajele și întâmplările trepidante din acest act final, doar ele readuc puțină nostalgie în sufletele noastre însetate.



Regia: James Mangold Cu: Harrison Ford, Mads Mikkelsen, Phoebe Waller-Bridge, John Rhys-Davies, Karen Allen, Antonio Banderas, Toby Jones, Boyd Holbrook, Ethann Isidore

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus