Cutia neagră a minții noastre - Fiul

Fiul poate fi o poveste despre ratare. Ratarea unei femei care își pierde soțul și copilul, cea a altei femei care nu va depăși niciodată linia solară spre bărbatul din viața sa, a unui bărbat căruia liniștea și fericirea îi sunt inaccesibile pe deplin.

Fiul poate fi o poveste despre divorț și consecințele sale. Doar că, oricât ne-ar fi de greu să admitem, un divorț este de multe ori o poartă spre liniște chiar pentru copiii implicați, nu toți alegând să se joace de-a v-ați ascunselea cu viața, moartea și alegerile părinților.

Fiul poate fi o poveste despre adolescenți, adolescenți care, în mersul lor pe valuri, uneori se împiedică, alteori se ridică agățați de bucăți de cer și raze de soare, dar nu toți se afundă în mâlul lacurilor cu respirația înecată în neputință.

Fiul poate fi o poveste despre familie, o familie ciobită, ciuntită, ale cărei resturi clădesc o casă de singurătate și nesiguranță sau care încearcă în van să se închege într-alta, mereu la umbra celei dintâi, mereu nesigură și îngropată de vie în amintiri.

Fiul poate fi despre toate acestea, dar este întâi de toate o poveste despre BOALĂ, boala psihică. Boala psihică nu este un simbol, nu are transparența unei iluzii, nici densitatea unei concepții filozofice. Boala psihică există, apare, roade vise, macină speranțe, murdărește iluzii, frânează destine. Boala psihică nu este doar a personajelor bovarice din romane, nici a internaților în cămăși albe din spitale din ce în ce mai pline. Boala psihică nu se aude doar la colțul străzii în bolboroseala stranie a unui alcoolic, e atât de des întâlnită printre noi, că nu o mai distingem sau nu vrem să o distingem. Boala psihică nu trebuie considerată ca o pedeapsă sau ca o nedreptate. Dincolo de cauze proxime, adecvate, relevante, eficiente, boala psihică rămâne în haina ei misterioasă sub care trupul se face mic, din ce în ce mai mic, până la o formă sau alta de extincție.

Scrisă de Florian Zeller, apreciat de The Guardian drept "cel mai interesant dramaturg al vremurilor noastre", piesa Fiul este regizată de Cristi Juncu și formează partea finală a trilogiei Mama, Tatăl, Fiul, toate fiind traduse in limba română de Bogdan Budeș. The Son a avut premiera la Kiln Theatre, Londra, în februarie 2019. Nicolas trece printr-o fază dificilă după divorțul părinților săi. Este apatic, lipsește mult de la școală, minte și crede că mutarea cu tatăl său și noua familie ar putea fi un nou început. După stabilirea la tată decide că întoarcerea la mama lui va fi benefică. Doar că nici această opțiune nu îi aduce echilibru.

După vizionarea întregii trilogii îmi permit să afirm că Fiul, producție a Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiești, este cea mai izbutită montare (în Mama accentele suprarealiste dăunează credibilității personajelor, în Tatăl alegerea nu foarte inspirată a actorilor în roluri secundare - cu excepția Anei-Ioana Macaria - îi fac pe aceștia să nu fie congruenți cu magistrala interpretare a lui Victor Rebengiuc). Argumentele acestei aprecieri:

Replicile (excelentă traducerea lui Bogdan Budeș) respiră nesiguranța și incertitudinea trăirilor, se îndepărtează de violența dialogului adolescentin, sunt firești și umane, dincolo de banal și convențional;
Din ce în ce mai bună Cristina Juncu în calitate de autoare a muzicii, o muzică subtilă, iritantă, nervoasă, șerpuitoare precum meandrele minții și sufletului;
Opțiunea regizorală a lui Cristi Juncu de a monta piesa pe scenă, spectatorii stând pe gradene, într-un spațiu intim, sufocant, fără ieșire;
Scenografia Carmencitei Brojboiu: delimitarea interior-exterior, orizontal-vertical, camere ascunse unde îți imaginezi doar ce se petrece, fără a intui ce se petrece de fapt, un cărucior unde un alt fiu va crește plimbat de același sau un alt tată;
Light design semnat de Ionuț Aldea decupează trăiri pe chipul personajelor și ține povestea într-un clar-obscur angoasant.

Personajele feminine nu beneficiază de roluri consistente din punct de vedere al scriiturii, așa că rolurile feminine pierd din start în fața celor masculine. Într-o piesă care tratează și disperarea, tortura unei mame care este separată de fiul ei, textul este șubred, banal, astfel că Oxanei Moravec (Anne) îi revine sarcina ingrată de a rosti replici banale, în scene nu tocmai izbutite din punct de vedere dramatic. Caldă și firească scena în care, alături de tată, Anne se luptă cu situația, nefiind capabilă să identifice motivele problemelor fiului lor și nici să ofere vreo soluție. Ana Crețu a îndepărtat-o pe Sofia de rolul stereotip de mamă vitregă malefică, ducând-o mai degrabă în zona candidatelor la o nefericire perpetuă. Ionuț Radu Burlan reușește într-o singură scenă să dezvăluie fragilitatea minții și dificila dilemă a alegerilor. Bun, foarte bun Andi Vasluianu în personajul Pierre, încurcat în răspunsurile sale către femeile din viața lui. Știe să evite cu eleganță alunecările în patetic și linearitatea jocului. Este sigur pe replici, pe relația cu celelalte personaje. Știe să jongleze cu aparentă indiferență, cu autoritatea și înfrângerea cerute de personajul său.

Revelația spectacolului este tânărul Ștefan Iancu (Nicolas). Pe măsură ce povestea se desfășoară, jocul său prevestește o inevitabilitate îngrozitor de tragică a evenimentelor și un epilog sfâșietor. Nicolas știe că ceva în interiorul lui nu este în regulă, dar nu verbalizează ce este sau nu are vocabularul necesar pentru a exprima. Nici dramaturgul nu dorește acest lucru. Nicolas trece de la îndrăzneală la farmec, de la disperare la manipulare, are chip de înger și privire de demon, suferă, te face să suferi disipând stări confuze din marginile dintre copilărie și maturitate. Superbe scena în care Nicolas se chinuie să intre în dansul tatălui cu Sofia, creând pentru o secundă senzația de împlinire, bucurie ce se spulberă brusc sau cea în care, împreună cu părinții săi, par familia fericită de odinioară. Un veritabil prinț al melancoliei, un răzvrătit meditativ, iubit și înțeles de bagheta regizorului, Ștefan Iancu poate rămâne un nume de care vom mai auzi.

Flashurile de memorie, discontinuitatea temporală, lăsarea unei minime șanse de a-ți putea închipui alt final creează o ambiguitate centrală cu privire la cine este fiul din această poveste. Tatăl a fost un fiu, va pierde un fiu căruia un alt fiu îi va lua locul. Zeller nu analizează boala, nu o explică, pur și simplu o prezintă cum este, înfricoșătoare și acaparantă. Totul este sfâșietor, durerea, inutilitatea și frustrarea sunt palpabile. "În cazul acesta, dragostea nu ajunge... pur și simplu nu este de ajuns...". Doamne, în câte cauze dragostea nu este de ajuns, dimpotrivă!

Fiul de Florian Zeller
traducerea: Bogdan Budeș
regia: Cristi Juncu
scenografia: Carmencita Brojboiu
coloana sonoră originală: Cristina Juncu
light design: Ionut Aldea
cu: Andi Vasluianu (Pierre, tatăl), Oxana Moravec (Anne, mama), Ana Crețu (Sofia, soția lui Pierre), Ștefan Iancu (Nicolas, fiul), Ion Radu Burlan (Doctorul).